'' Romanii au iesit in strada si au readus lumina in procesul democratic.'' Klaus Iohannis

miercuri, 14 august 2013

Carlos Sacalul teroristul international In Sudan, este arestat 1994 - 14 august

Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut mai ales după numele Carlos Șacalul (n. 12 octombrie 1949), este un venezuelan condamnat la închisoare pe viață pentru crimă în Franța și care a colaborat cu organizații comuniste, naționaliste arabe și islamiste.
Botezat după Vladimir Ilici Lenin de către tatăl său marxist, Ramírez Sánchez s-a alăturat mișcării de tineret a Partidului Comunist din Venezuela. El s-a înscris la o universitate din Moscova celebră pentru recrutarea de tineri comuniști străini. În 1970, s-a oferit voluntar în Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. În Liban, și-a terminat pregătirea la o școală la care predau militari irakieni.


 Securitatea din România l-a angajat pe Carlos să asasineze disidenți români care locuiau în Franța.
Agențiile de informații franceze și americane au făcut autorităților sudaneze mai multe oferte. În 1994, Carlos urma să sufere o operație minoră la testicul într-un spital din Sudan.[18] La două zile după operație, oficialii sudanezi i-au spus că trebuie mutat într-o vilă pentru a fi protejat de o posibilă tentativă de asasinat și că va primi gărzi de corp personale. În noaptea următoare, gărzile de corp au intrat în camera lui în timp ce dormea, l-au tranchilizat, l-au legat și l-au luat din vilă.[19]
La 14 august 1994, Sudan l-a transferat agenților francezi de la DST, care l-au dus la Paris pentru a fi judecat. A fost acuzat de asasinarea la Paris a doi polițiști și a informatorului Michel Moukharbal în 1975 și a fost închis temporar înînchisoarea La Santé din Paris. În 1996, o majoritate a Comisiei Europene pentru Drepturile Omului i-a respins cererea legată de capturarea sa.[20]
Procesul a început la 12 decembrie 1997 și a luat sfârșit la 23 decembrie, când a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață.[21] A fost apoi transferat de la Le Santé la închisoarea Clairvaux.





(Fragmente din capitolul 2 al volumului Securitatea contra Europa Liberă, semnat de Richard H. Cummings şi publicat la Editura Adevărul în 2011 )

" Acesta a fost singurul atentat comis de banda lui Carlos împotriva unei ţinte americane; şi singurul pentru care nu şi-a asumat niciodată răspunderea. Din analiza documentelor poliţiei şi justiţiei germane, a rapoartelor întocmite de fostele servicii secrete din Germania Răsăriteană şi Ungaria, precum şi a altor documente, am ajuns la concluzia că „Şacalul”a condus operaţiunea de la Budapesta, acolo unde era cartierul general al grupării sale. În cele ce urmează voi expune detaliile modului în care acest act criminal a fost pus la cale şi executat.

Înainte de a fi cunoscut drept Carlos „Şacalul”, Ilich Ramirez Sanchez s-a distins prin câteva acţiuni teroriste la începutul anilor ’70. Un exemplu al modului criminal în care acţiona în acea perioadă este atacul cu o grenadă de mână de la cafeneaua „Le Drugstore” din Paris, la 15 septembrie 1974. Atacul s-a soldat cu doi morţi şi peste treizeci de răniţi.





Aşezăm atacul în context: Ramirez Sanchez trăia la Paris sub o identitate falsă. La 27 iunie 1975, trei ofiţeri ai serviciului francez de contrainformaţii DST s-au prezentat la apartamentul din rue Toullier, în care locuia Sachez, în cadrul unei anchete legate de nişte atentate asupra companiei aeriene israeliene El Al de la aeroportul Orly. Investigaţia era una de rutină, Sanchez nefiind considerat un suspect, motiv pentru care poliţiştii nu erau înarmaţi. În cursul discuţiilor, sub un pretext oarecare, Sanchez s-a dus la baie unde avea ascuns un pistol. Înarmat, s-a întors în cameră şi a deschis focul asupra celor trei agenţi, care, luaţi prin surprindere, au fost o pradă uşoară; unul singur a supravieţuit. Carlos l-a împuşcat şi pe Michel Moukharbal, un colaborator apropiat, pe care îl bănuia că, informator fiind, ar fi pus poliţia pe urmele sale. Şaptesprezece ani mai târziu, un tribunal francez îl condamna pe Carlos în contumacie la închisoare pe viaţă pentru crimă.


Un jurnalist englez l-a botezat „Şacalul”, iar porecla s-a transformat în renume

Ramirez Sanchez locuise anterior la Londra sub numele de Carlos Andreas Martinez Torres, cetăţean peruan. După crimele de la Paris şi vâltoarea mediatică produsă de acestea, ziaristul britanic Peter Niesewand de la ziarul „The Guardian” a fost informat de o sursă că autorul crimelor de la Paris ar putea fi acel Carlos Martinez Torres. Plecând pe urmele acestuia, Niesewand a vizitat-o pe una dintre prietenele lui Carlos. Cotrobăind printre lucrurile pe care i le lăsase acesta în grijă, Niesewand a decoperit într-o geantă arme şi explozibili. O altă descoperire a fost un exemplar al cărţii lui Frederick Forsyth, Ziua Şacalului. Întâmplător, Niesewand tocmai citise acest roman poliţist despre un asasin profesionist, plătit să îl ucidă pe preşedintele Charles de Gaulle. Considerând că romanul i-a servit lui Carlos ca sursă de inspiraţie, Niesewand şi-a trimis articolul la redacţia ziarului Guardian cu titlul „Carlos Şacalul”, după care s-a dus la poliţia londoneză pentru a-şi prezenta rezultatele investigaţiei. Mitul Carlos se născuse. Scriitorul Frederick Forsyth nu s-a arătat impresionat de legendarul „Carlos Şacalul” şi, după arestarea acestuia în 1994, a scris următoarele: „Cu o singură excepţie, cariera lui Carlos este un lung şir de atacuri laşe asupra unor ţinte extrem de vulnerabile. Ce poate fascina Occidentul la acest venezuelean scund, extrem de brutal şi, în fond, lipsit de succes? Părerea mea este că faima lui se bazează pe trei factori contestabili: Carlos s-a dat mereu în vânt după publicitate; Carlos a avut o reputaţie de crai, pe care a alimentat-o asiduu; Carlos – şi asta trebuie recunoscut – a fost un cameleon uman care a reuşit să bântuie prin Europa multă vreme fără să i se poată lua urma”[1].

Carlos a savurat atenţia pe care i-o acorda presa internaţională şi a ştiut să o exploateze. În 1975, în ajun de Crăciun, a condus cu succes o operaţiune de luare de ostateci la sediul OPEC (organizaţia ţărilor exportatoare de petrol) de la Viena. Influenţilor ostateci arabi li s-a prezentat arogant: „Numele meu este Carlos. Poate aţi auzit de mine”. Cu fiecare acţiune teroristă care a urmat, faima lui Carlos ca terorist temut şi invincibil a crescut constant. Dar, în timp ce mass-media occidentale se arătau fascinate de mitul său, Carlos s-a dat la fund, şi următorii cinci ani a rămas pasiv. În cele ce urmează, pentru a păstra unitatea naraţiunii, mă voi referi la Ilich Ramirez Sanchez folosind numele de Carlos.



Carlos alege Ungaria. România îşi oferise şi ea disponibilitatea de a-l găzdui

În 1978, autorităţile de la Bagdad îi cer lui Carlos să părăsească Irakul, unde îşi stabilise temporar baza de operaţiuni. La plecare, ofiţeri irakieni din serviciul de informaţii i-au înmânat un plic cu 200.000 de dolari[2]. După ce a testat mai multe ţări est-europene, în special Bulgaria, Carlos a decis în 1979 să se instaleze în Ungaria, dat fiind că aici putea dispune de „căi de circulaţie favorabile, controale reduse la graniţe şi relaţii bune cu Ministerul de Externe, instituţiile guvernamentale şi organele de securitate”. Serviciul de informaţii maghiar a monitorizat permanent toate mişcările şi convorbirile telefonice ale grupării lui Carlos, căreia i-a dat numele de cod C-79.

Carlos îşi denumise gruparea „Organizaţia Luptei Armate Arabe – Braţul Revoluţiei Arabe (OAAS)” şi, alternativ, „Organizaţia Revoluţionarilor Internaţionali". Ea era compusă din terorişti provenind din mişcarea separatistă bască ETA/PM (Politico-Militar), gruparea teroristă elveţiană „Prima Linea”, „Brigăzile Roşii” din Italia, organizaţia „Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei”, din foşti membri ai Celulelor Revoluţionare din Germania şi din alţi indivizi rămaşi neidentificaţi. Gruparea folosea engleza ca limbă de comunicare, dar nu avea o agendă, nu concepuse un plan politic strategic, nu elaborase un manifest şi nu dispunea de un logo.Carlos crease mitul şi ştia să-l exploateze în relaţiile sale cu Ungaria, RDG şi celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia.

De pildă, într-o scrisoare adresată liderului Partidului Comunist Ungar, Janoş Kadar, la 2 aprilie 1980, Carlos explica astfel decizia sa de a se stabili în Ungaria: „Stimate Tovarăşe Janoş Kadar, ţările socialiste permit combatanţilor noştri să treacă nestânjeniţi pe teritoriul lor, şi în ultimul timp se constată o tendinţă reală de a stabili relaţii cu organizaţia noastră. De un an, în lupta pentru atingerea ţelurilor noastre revoluţionare am beneficiat de avantajele unei depline securităţi oferite de Ungaria socialistă. De pe teritoriul ungar am reuşit, fără ca autorităţile de la Budapesta să ne stingherească, să dezvoltăm o reţea de relaţii internaţionale, stabilind contacte cu revoluţionarii celorlalte state. Cu salutări revoluţionare, Carlos, în numele Organizaţiei Revoluţionarilor Internaţionali”.

Serviciul Securităţii Statului din Germania Răsăriteană, cunoscut sub numele de Stasi, folosea pentru gruparea lui Carlos numele de cod „Separat”. Un document relevant din arhiva Stasi, datat 10 februarie 1981, prezintă o listă cu planurile şi intenţiile grupării lui Carlos în Europa Răsăriteană: „Raport asupra activităţii organizaţiilor teroriste, în special a «Organizaţiei Revoluţionarilor Internaţionali», condusă de bine-cunoscutul terorist «CARLOS». (...) Gruparea se consideră în continuare o organizaţie revoluţionară de luptă împotriva imperialismului în toate formele sale de manifestare. Acordă o atenţie specială mişcărilor de eliberare naţională, considerând că acestea poartă acum cea mai evidentă formă de luptă revoluţionară. Statele socialiste sunt considerate aliaţi strategici cu care gruparea vrea să întreţină relaţii prieteneşti, dar aşteaptă în schimb sprijin material şi logistic.

Organizarea de acţiuni teroriste proprii nu se află în prezent în centrul atenţiei grupării. Activităţile constatate în ultimul timp, precum şi informaţii verificate, permit concluzia că gruparea tinde să devină mai curând un coordonator, respectiv mijlocitor în raport cu diversele forţe teroriste naţionale. Membrii grupării «Carlos» urmăresc să-şi întărească influenţa asupra altor organizaţii prin furnizarea de ajutoare în arme, bani şi paşapoarte pe care le obţine din alte ţări sau le produc chiar ei, precum şi prin alte forme de sprijin logistic.

Opinia Grupării «Carlos» este că, pe termen scurt, nu este posibil să înfiinţeze baze proprii stabile în zona de operare. De aceea se preconizează pe termen lung (o perioadă de 10 până la 15 ani) crearea de baze în statele socialiste pentru întâlniri, dotarea tehnico-materială şi pentru recreere. Cartierul general va fi la Budapesta.

În cazul în care s-ar ivi probleme în raporturile cu statele socialiste, gruparea intenţionează să accepte oferta României şi să-şi mute cartierul general la Bucureşti. Oferta a fost făcută de ceva vreme de către Serviciul de Securitate al României, care a pus o casă din Bucureşti la dispoziţia grupării”.

Cei doi terorişti germani din gruparea Carlos, Magdalena Kopp şi Johannes Weinrich, erau cunoscuţi sub numele de cod „Lilly” şi, respectiv, „Steve”. Kopp, la acea dată iubita lui Carlos, era experta grupării în falsificarea de paşapoarte. În februarie 1980, Kopp şi Carlos au călătorit împreună la Damasc, unde s-au întâlnit cu oficiali din primul eşalon al serviciului de informaţii. Cu acea ocazie, cei doi au primit paşapoarte diplomatice siriene, arme şi dreptul de a folosi două case. De asemenea, li s-au pus la dispoziţie automobile. Pe de altă parte, guvernul de la Damasc a dispus ca ambasadele Siriei din Germania de Est, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria să-i acorde asistenţă lui Carlos la solicitarea acestuia.



Începutul unei relaţii problematice

La 16 iulie 1979, ambasada Yemenului de Sud din Berlin a solicitat printr-o notă ambasadei Ungariei din Germania de Est să emită o viză de o lună pentru Adil Favez Ahmed (Carlos), care urma să sosească a doua zi şi deţinea un paşaport diplomatic. Nu a trecut mult şi viaţa lui Carlos în Ungaria a devenit agitată. La 20 august 1979 (la ora 6:30), Carlos s-a prezentat la sediul central al miliţiei din Budapesta, unde a depus o plângere că este urmărit de trei bărbaţi într-un automobil Opel cu plăci de îmatriculare vest-germane (WES-YE 359). Poliţia maghiară l-a calmat promiţând că va investiga cazul.

Cu puţin timp înainte de vizia la Budapesta a cancelarului vest-german Helmut Schmidt, un diplomat vest-german s-a prezentat la Ministerul de Interne şi a informat autorităţile maghiare că într-o scrisoare anonimă primită în ziua precedentă de ambasada RFG de la Viena se afirma că teroristul Carlos trăieşte la Budapesta sub numele Adil Favaz Ahmed. Ministerul de Interne a dat asigurări că va investiga. La 29 august, Carlos a întâmpinat-o la aeroportul budapestan pe Magdalena Kopp, care venea de la Berlin. În drum spre locuinţa lor, Carlos a observat o altă maşină suspectă, a oprit, a sărit din propriul automobil şi a deschis focul asupra acesteia. Cele patru focuri de armă n-au rănit pe nimeni. Ajuns acasă, Carlos l-a sunat pe Johannes Weinrich la Berlin, spunându-i să nu vină la Budapesta pentru că agenţi secreţi germani sau italieni îi luaseră urma. Carlos s-a dus apoi din nou la sediul miliţiei şi a insistat să vorbească cu oficiali ai serviciului secret. Potrivit unei surse oficiale, partea maghiară a acceptat să se întâlnească cu Carlos la 30 august pentru a-i spulbera temerile. Cu acea ocazie, Carlos a cerut să i se acorde protecţie de corp şi s-a oferit să coopereze cu serviciul secret maghiar.

A doua zi, agenţi secreţi unguri i-au spus lui Carlos că era probabil urmărit de serviciul secret vest-german din cauza apropiatei vizite a cancelarului Schmidt. Ei i-au sugerat ca el şi ceilalţi membri ai grupării să părăsească Ungaria înaintea vizitei cancelarului. La 2 septembrie, Carlos şi Magdalena Kopp au plecat cu avionul la Sofia. Vizita şefului guvernului vest-german s-a desfăşurat fără incidente între 4 şi 6 septembrie 1979. Carlos nu a revenit în Ungaria decât la sfârşitul lunii septembrie.



Intenţia de a-l anihila pe Pacepa prin intermediul lui Carlos Şacalul

În iulie 1978, generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa s-a refugiat în Occident, cerând azil la ambasada americană din Bonn. Consilier apropiat al preşedintelui Ceauşescu şi director adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe (DIE), Pacepa era un cunoscător din interior al sistemului şi al aspectelor secrete ale biografiilor membrilor conducerii Partidului Comunist. O lună după fuga sa, Pacepa a fost condamnat la moarte în contumacie pentru „trădare, dezertare şi refuz de a se întoarce în patrie”. Pentru executarea sentinţei, Securitatea a apelat la un personaj dubios: Carlos Şacalul. Pacepa nu avea cum să ştie sau să-şi imagineze că fuga sa, ca o ironie a sorţii, avea să ducă în cele din urmă la atentatul comis de Carlos asupra postului de radio Europa Liberă, la 21 februarie 1981.

Serviciul de spionaj român a stabilit un prim contact cu Carlos, prin intermediul palestinienilor, în august 1979. Doi ofiţeri români de Securitate, Sergiu Nica şi Ion Deaconescu, au făcut deplasarea la Praga pentru discuţiile cu Carlos. Scopul lor era să-l determine pe Carlos să-l lichideze pe Pacepa contra sumei de 10.000 de dolari. Nica şi Carlos s-au întreţinut în limba engleză. N-au ajuns la o înţelegere.

Din motive încă neclare, la exact nouă ani de la atentat (21 februarie 1990), Nica a scris cu mâna lui un raport privind o serie de acţiuni ale Securităţii despre care deţinea informaţii: „În anul 1978, când a trădat Pacepa, funcţionam în UM 0620 Bucureşti, şef serviciu informativ şi, printre altele, lucram personal la acţiunea informativă asupra teroristului internaţional «Carlos». Acţiunea informativă era deosebit de dificilă deoarece nu exista niciun fel de reţea informativă, ameninţări cu privire la ţara noastră erau destule (atac asupra aeroportului Otopeni, vizarea unor ambasade străine din Bucureşti şi altele), iar practic teroristul nu putea fi localizat. În anul 1979, printr-o sursă străină am reuşit să stabilesc că teroristul «Carlos» trăia în ţările socialiste, cu asentimentul şi sprijinul acestor state (RDG, RPP, RSC, RPU şi Iugoslavia) şi în plus faptul că era interesat să realizeze un contact şi cu autorităţile din România. Am raportat informaţia şi după participarea la întâlniri cu sursa a Col. Blaga Ştefan şi Gral. lt. Vlad Iulian, conducerea Departamentului Securităţii Statului, personal Postelnicu Tudor a hotărât să fac o deplasare în străinătate pentru a verifica informaţia cu privire la identitatea lui «Carlos», a atitudinii acestuia faţă de România şi eventuale posibilităţi de a ne sprijini în neutralizarea trădătorului Pacepa. (...) În perioada 1981-1982 (iunie) Gral. lt. Pleşiţă N. a efectuat mai multe întâlniri cu «Carlos» şi alţi membrii (sic) ai organizaţiei acestuia urmărind următoarele: determinarea lui «Carlos» să nu întreprindă acţiuni teroriste împotriva României; acordarea unor facilităţi acestuia (întâlnire la Bucureşti cu mama sa, cu alţi membrii (sic) din ţări ale Americii de Sud etc.); determinarea lui «Carlos» să ne sprijine în neutralizarea trădătorului Pacepa. (...) Din câte cunosc cu trădătorul nu s-a făcut nimic, pe motiv că nu aveau oameni în SUA”.




Pregătirile; un Plan de Acţiune al Ministerului de Interne conţine referiri la atentat



În ianuarie 1980, pe când locuia la Budapesta, Carlos a trimis-o pe Magdalena Kopp la Bucureşti, unde aceasta a rămas trei zile. Nemulţumit de rezultatele convorbirilor purtate de Kopp, Carlos, însoţit de Weinrich, a plecat la Bucureşti pentru noi negocieri.

Înaintea atentatului, Carlos a avut contacte telefonice frecvente cu locotenent colonelul Sergiu Nica, care folosea numele de cod „Andrei Niţescu”. Încă din 4 februarie 1980, ungurii ştiau de planurile de asasinare a unui emigrant român care lucra la Europa Liberă. La acea dată, numele viitoarei victime nu fusese încă pronunţat. După multe convorbiri telefonice cu Sergiu Nica, Carlos şi Johannes Weinrich s-au dus la Bucureşti să se întâlnească cu parte română.

La 18 august 1980, Ministerul de Interne român aproba Planul de Acţiune Nr. 225/f.9/0025323 împotriva directorului secţiei române a Europei Libere, Noel Bernard. Acest Plan de Acţiune conţine singura referinţă directă cunoscută până acum la atentatul cu bombă de la Europa Liberă, comis şase luni mai târziu: „Întreprinderea de măsuri speciale în scopul paralizării activităţii obiectivului «EUROPA LIBERĂ» şi al neutralizării unor angajaţi, prin avarierea şi distrugerea unor clădiri şi instalaţii ale postului, a locuinţelor şi mijloacelor de transport personale, precum şi prin producerea de vătămări corporale asupra celor mai activi angajaţi şi colaboratori ai «EUROPEI LIBERE». Prin sursele: RIVA, PROTOPOPESCU, KRAUS, BARTA GEZA şi altele, vom studia clădirile şi instalaţiile postului de radio «EUROPA LIBERĂ», sistemul de pază şi securitate, punctele vulnerabile etc., în scopul găsirii unor căi şi soluţii concrete pentru folosirea mijloacelor adecvate în vederea avarierii şi distrugerii clădirilor şi instalaţiilor postului de radio «EUROPA LIBERĂ», prin plasarea de explosivi, provocarea de incendii etc”.



Misiunea lui Carlos, cunoscută de maghiari


La 6 septembrie 1980, ofiţeri ai serviciilor secrete ungare au pătruns într-unul din apartamentele folosite de membrii grupării Carlos şi au descoperit documente însemnate „România” care confirmau legăturile lui Carlos cu Securitatea.

Teroristul elveţia Bruno Breguet, nume de cod „Luca”, a intrat în rândurile grupării în septembrie 1980. El a participat în noaptea din 24 spre 25 septembrie la o întâlnire la Budapesta împreună cu Carlos şi Weinrich.

Un raport ultrasecret din 3 octombrie 1980 al Secţiei III/II-8 a Ministerului de Interne maghiar, raport bazat pe monitorizarea convorbirilor telefonice dintre Carlos şi Sergiu Nica, identifica drept posibile ţinte de atentat pe redactorul Europei Libere, Emil Georgescu, pe Regele Mihai, scriitorul Paul Goma şi alţi emigranţi. Atentatul asupra lui Emil Georgescu era conceput ca parte a unui atac asupra secţiei române a Europei Libere, ocazie cu care teroriştii ar fi trebuit să pună mâna şi pe o serie de documente „secrete”.

În plus, Carlos primise misiunea de a pune o bombă la sediul Europei Libere de la München, de a distruge staţia de ascultare radio de la Schleissheim şi de a obţine documente „secrete” care erau depozitate acolo. În schimb, autorităţile române i-au pus la dispoziţia lui Carlos 34 de paşapoarte germane, franceze şi austriece. Carlos, Weinrich şi Magdalena Kopp au căpătat paşapoarte diplomatice româneşti.

La 14 octombrie 1980, Carlos a condus o „şedinţă de pregătire” la o reşedinţă secretă din Budapesta, pusă la dispoziţie de serviciul de informaţii maghiar. Carlos şi acoliţii săi au analizat atunci nişte rapoarte de supraveghere care detaliau situaţia la postul de radio Europa Liberă în zilele de sâmbătă, şi anume seara târziu. Evident, cineva ţinuse sub supraveghere clădirea postului de radio, urmărind mai ales situaţia la orele 21.00 şi la 1 noaptea. Potrivit rapoartelor, în aproximativ 40% din birouri, lumina era aprinsă, estimându-se că circa 20% dintre angajaţi s-ar afla la lucru la ora nouă seara. Dar, în momentul exploziei, sâmbătă seara, la ora 21 şi 50 de minute, în clădire se aflau de fapt numai 40 de angajaţi din totalul de aproape o mie. Estimarea teroriştilor s-a dovedit, deci, falsă cu privire la numărul persoanelor din clădire.

Carlos a decis cu acea ocazie că un grup de terorişti se va duce în noiembrie la München unde va aştepta transportul de material explozibil, arme şi alte obiecte de logistică necesare pentru comiterea atentatului. S-a stabilit că sunt necesare noi acţiuni de supraveghere a postului de radio.

Mesaj codat pentru Sergiu Nica: „Steve nu poate veni la Bucureşti la sfârşitul săptămânii, dar va veni câteva zile mai târziu”

La 19 decembrie 1980, Carlos şi Johannes Weinrich, care fusese însărcinat cu conducerea atentatului, au avut la Budapesta o dispută asupra modului de înfăptuire a atacului. Din convorbirea celor doi, înregistrată de serviciul secret maghiar, reiese că în opinia lui Carlos atentatul trebuia comis în ajunul sau în prima zi de Crăciun, întrucât nimeni nu se aşteaptă la un atentat într-o astfel de zi. Weinrich era în principiu de acord cu planul lui Carlos, dar i-a atras atenţia că nu erau încă pregătiţi, întrucât nu dispuneau de automobilele necesare. Carlos i-a dat dreptate şi a propus ca dată ajunul Anului Nou.

Cu aceeaşi ocazie, Weinrich i-a povestit lui Carlos cum în cursul acţiunii de reunoaştere pe care a întreprins-o la München la începutul lunii, împreună cu Bruno Breguet, a urinat la tulpina unui pom de pe terenul Europei Libere şi a trezit atenţia a doi paznici. Aceştia mergeau în direcţia sa, dar nu l-au interpelat. Cu această ocazia, Weinrich a observat că unul dintre paznici avea un mănunchi de chei într-o mână şi o lanternă în alta. Întrucât fusese văzut de paznici, Weinrich a susţinut că are nevoie de o nouă haină de iarnă pentru a nu fi recunoscut. Tot el a adăugat că ar prefera să nu trebuiască să tragă asupra paznicului de la intrarea principală. Întrebat de Carlos de ce nu, Weinrich a afirmat că asta ar atrage atenţia asupra lor şi că pomul de Crăciun luminat din faţa clădirii radioului limita oricum câmpul vizual al paznicului. La rândul său, Carlos a susţinut că şi în eventualitatea că va fi descoperită înainte de explozie, bomba va sări oricum în aer la cea mai mică tentativă de a fi mutată din loc. Iar în acest caz, era de părere Carlos, CIA va putea constata cât de buni profesionişti sunt ei.

Ora la care urma să fie comis atentatul a fost stabilită iniţial la 22:15. Weinrich îi spusese lui Carlos că, potrivit cercetărilor sale, după atentat va avea nevoie, împreună cu Bruno Breguet, de 12 minute pentru a ajunge la gară şi a pleca cu trenul din München în direcţii diferite. În eventualitatea că erau prinşi în tren, fiecare dintre ei dispunea de un alibi. În ceea ce-l privea pe Breguet, acesta urma să plece la Nürnberg, unde urma să se urce în trenul care venea din Elveţia cu destinaţia Berlin. În tren avea să facă un schimb de bilete cu un complice care urcase în Elveţia şi călătorea la Berlin. Carlos s-a arătat încântat de acest aranjament.

În perioada 30 ianuarie-3 februarie 1981, Carlos s-a aflat la Bucureşti. Profitând de absenţa sa din Budapesta, membri ai serviciului maghiar de contrainformaţii au percheziţionat apartamentul lui Carlos şi au descoperit documentaţie recent achiziţionată despre modul de fabricare a bombelor artizanale. Printre hârtiile documentaţiei aduse la Budapesta de teroristul ETA Luc Edgar Groven („Erik”) se aflau şi câteva planuri exacte ale sediului Europei Libere de la München şi ale celorlalte cădiri de care dispunea radioul în Germania. Documentaţia nu făcea nicio referire la data la care urma să aibă loc atentatul.

Carlos s-a decis pentru 14 februarie, ziua Sfântului Valentin. Atacul a fost amânat cu o săptămână întrucât ETA nu a putut să facă rost în timp util de vehicolele necesare acţiunii. La 13 februarie, Carlos l-a sunat la telefon pe „Andrei” la Bucureşti şi, în termeni voalaţi, l-a informat că activităţile lui „Steve” trebuiau amânate: „Steve nu poate veni la Bucureşti la sfârşitul săptămânii, dar va veni câteva zile mai târziu”.

La 19 februarie, Weinrich l-a sunat la telefon pe Carlos şi i-a spus pe ocolite că atentatul va avea loc înainte de duminica următoare: „întâmpinase greutăţi la bancă în legătură cu transferul unor bani, dar chestiunea va fi rezolvată până duminică dimineaţă”. În dimineaţa zilei următoare, Carlos i-a spus lui Nica la telefon că „Steve va veni la Bucureşti duminică dimineaţă. La ora 10 îi va spune ora exactă a sosirii lui Steve”.




Atentatul şi autorii, patru membri ai grupării lui Carlos



Din cauza restricţiilor impuse de municipalitate, doar trei becuri de 50 de waţi luminau partea exterioară a clădirii care găzduia Europa Liberă: nu era permis ca o iluminaţie prea puternică să-i deranjeze pe vecini. Astfel, locul în care a fost plasată bomba nu era luminat decât de slaba lumină ce răzbătea din birourile mai apropiate. Cum în acea noapte de sâmbătă lumina nu era aprinsă decât în puţine birouri, calea aleasă de terorişti pentru a se apropia de clădire era bine protejată de întuneric.

Din personalul de pază, doar doi membri patrulau în exterior: unul se ocupa de fapt de parcare, celălalt făcea din când în când rondul clădirii. Un rond dura circa 18 minute şi nu se făcea decât unul pe oră. Paznicul respectiv s-a aflat în colţul în care a fost plasată bomba la ora 21 şi 18 minute. Nu a observat nimic suspect. Atentatul din acea noapte era primul atac fizic asupra clădirii radioului de când exista ea. Nu au existat nici avertismente, nici ameninţări de vreun fel. În consecinţă, nimeni nu era cât de cât alertat.

Temperatura era sub zero grade şi zăpada apucase să se depună pe terenul din jurul clădirii cu un etaj, lungă şi cu numeroase aripi, a postului de radio Europa Libera/Libertatea, în acea noapte a lui 21 februarie 1981.

Toate probele obţinute ulterior indică că în atentat au fost implicaţi fizic patru membri ai bandei lui Carlos: Johannes Weinrich (nume de cod Steve) provenind din gruparea teroristă „Celulele Revoluţionare”; Bruno Breguet (nume de cod Luca) din gruparea teroristă elveţiană „Prima Linea”; Jose Maria Larretxea (nume de cod Schep) din gruparea teroristă bască ETA; o femeie încă neidentificată (nume de cod Secretara) din ETA.

Nu există martori ai momentului în care teroriştii s-au dat jos din maşina cu care veniseră, parcată într-o zonă întunecată vis-a-vis de clădirea radioului. Cu paşi repezi şi furişaţi, doi membri ai bandei lui Carlos, probabil Weinrich şi Breguet, s-au apropiat de clădire, purtând o bombă cu detonare de la distanţă, constând din circa 15 kg de Nitropenta, explozibil de tip „plastic”, de producţie românească. Bomba a fost depusă lângă un zid al clădirii aproape goale la acea oră. Teroriştii au părăsit apoi în grabă zona radioului. Modul în care a fost detonată bomba, respectiv cu ajutorul unui ceas sau printr-un semnal radio, continuă să fie o enigmă. Din cauza distrugerii totale a bombei, experţii poliţiei nu au putut determina mecanismul de declanşare.

Teroriştii au plasat bomba în dreptul biroului de ştiri al secţiei cehe a postului Europa Liberă. La acea oră, trei membri ai redacţiei pregăteau buletinul de ştiri de la ora 22:00. La ora 21:50, în birou a sunat telefonul, un redactor a ridicat receptorul, dar nimeni n-a răspuns. În clipa următoare, o explozie a transformat redacţia într-o grămadă de moloz. Timpul exact al detonaţiei a fost ulterior confirmat de o agenţie germană de monitorizare a seismelor. Deflagraţia a fost atât de puternică încât a fost înregistrată de seismografe.




Făptaşii se răspândesc în patru zări, în vreme ce Münchenul e îngrozit de explozie



Teroriştii nu au mai apucat să vadă pagubele produse sau să audă ţipetele răniţilor întrucât, imediat după declanşarea bombei, au pornit cu o maşină în mare viteză, părăsind zona peste podul de pe Isar din apropiere. Cei doi terorişti basci au lăsat însă în urmă, parcată regulamentar, la circa 500 de metri de clădirea radioului, o maşină Ford albă, cu numere de înmatriculare franceze, furate cu o noapte înainte la Strasbourg. Abia şase luni mai târziu, poliţia germană a ridicat maşina pe care o credeau pur şi simplu o maşină oarecare abandonată. Mare a fost uimirea poliţiştilor când, deschizând maşina, au descoperit în consola dintre cele două scaune din faţă cinci grenade de mână sovietice de tip Koveşnikov F-1. Acelaşi tip de grenadă pe care îl folosise Carlos la Paris în anii ’70.

După atentat, Breguet a fugit, conform planului, la Berlin cu un tren ce venea din Elveţia şi în care îl aştepta un complice cu un bilet elveţian care să-i servească drept alibi. La rândul său, Johannes Weinrich a luat un tren spre Elveţia. Teroriştii ETA au părăsit Germania cu una dintre maşinile furate. Lunile de pregătiri asidue de la Budapesta le-au permis celor patru făptaşi să-şi ducă la îndeplinire planul şi să scape neprinşi de autorităţile germane.

Deflagraţia a provocat pagube considerabile şi a semănat teroare în întreg cartierul. Ferestrele s-au făcut zob pe o rază de o sută de metri în jurul clădirii. Explozia a putut fi auzită în tot Münchenul. Distrugerile suferite de clădire au fost evaluate la peste două milioane de dolari. Doi locatari din zonă şi patru angajaţi ai radioului au fost grav răniţi. Dintre aceştia, secretara cehă Maria Pulda a avut ghinionul să fie rănită mai ales la faţă. Pentru a i se reface chipul, această femeie a fost supusă de-a lungul anilor la peste 20 de operaţii. Avea să moară în anul 2003, mutilată şi la suflet, nu doar la faţă.



Carlos: „Slavă Domnului, afacerea s-a terminat cu bine şi încă într-un moment foarte oportun”

Duminică, 22 februarie 1981, Nica îl sună la telefon pe Carlos la ora 9:21 dimineaţa şi îl întrebă ce s-a mai întâmplat şi când are de gând să vină la Bucureşti. Carlos răspunde că totul „e în ordine, dar că n-a dormit toată noaptea şi de aceea îl va suna înapoi deîndată ce va avea confirmarea de la Steve, dar un lucru e sigur – că evenimentele s-au desfăşurat conform planului”.

În seara aceleiaşi zile, la ora 18:00, militantul ETA Luc Groven (Erik) i-a telefonat lui Carlos şi l-a felicitat călduros, spunând că „Schep” şi „Secretara” erau bine şi nevătămaţi. Carlos l-a rugat să transmită celor doi felicitările sale. Erik i-a spus că va putea să-i felicite personal când îi va întâlni. Cu aceeaşi ocazie, Carlos i-a transmis lui Erik că „în ultimul timp s-a ocupat numai cu atentatul şi a fost nevoit să amâne alte chestiuni. Slavă Domnului, afacerea s-a terminat cu bine şi încă într-un moment foarte oportun, dat fiind că peste câteva zile va începe conferinţa [cel de al 26-lea Congres al Partidului Comunist de la Moscova], iar atentatul va fi un subiect de reflecţie pentru participanţi”.

Ulterior, Weinrich l-a chemat la telefon pe Carlos din Elveţia şi i-a transmis că „ieri şi-a întâlnit familia şi totul e în ordine. Toate rudele s-au întors dintr-o scurtă vacanţă şi sunt acum acasă”.

La 6 martie 1981, Carlos a zburat la Bucureşti, unde colonelul Sergiu Nica şi alţi ofiţeri de securitate i-au făcut o primire nu chiar călduroasă, chiar dacă a fost udată cu şampanie. Nica era vizibil contrariat, dar Carlos nu părea să-şi dea seama că rezultatele acţiunii nu erau pe potriva dorinţelor Securităţii. Nica a ridicat o cupă de şampanie şi a făcut următorul toast ironic la adresa lui Carlos: „De obicei, omor pentru bani, dar de data asta omor pe gratis. Noroc!” Carlos a râs, neînţelegând ironia. Nica aflase de o întâmplare din viaţa lui Carlos, când, prin anii ’70, venind în vizită la un amic, i-a pus acestuia pe neaşteptate pistolul la tâmplă şi i-a spus: „Îţi aminteşti de filmul în care un cowboy spune «Eu omor pentru bani, omor pentru o femeie, dar pe tine te omor pe gratis pentru că îmi eşti prieten»?”. După care Carlos îşi îmbraţişase prietenul; nu fusese decât o glumă.


Răspunsuri parţiale la întrebări foarte clare



După cererea oficială din septembrie 1991 adresată Procurorului General al Ungariei, am trimis o cerere similară Procurorului General al României, cu cópii la Directorul Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu, precum şi la Ministrul de Interne din acea vreme, Doru Viorel Ursu: „În februarie 1981 s-a comis un atac cu bombă împotriva postului de radio Europa Liberă şi Libertatea. Angajaţi ai postului au fost răniţi, iar daunele provocate clădirii au fost considerabile. S-a relatat că acesta a fost un act terorist sprijinit de preşedintele de atunci al României, Nicolae Ceauşescu. În mediile de informare se afirmă că N. Ceauşescu i-a plătit un milion de dolari teroristului cunoscut sub numele de «Carlos» ca să pună o bombă la postul de radio Europa Liberă – Libertatea şi să comită alte acte de terorism, atât împotriva corporaţiei, cât şi a angajaţilor de origine română. Nu ne-am eliberat încă de grija repetării actelor de terorism. De aceea, vă rugăm să binevoiţi a dispune cercetarea cazului menţionat mai sus pentru a se stabili: 1. dacă acest atac a fost îndeplinit în colaborare cu Serviciile Secrete Române, şi 2. dacă a existat vreun angajat al postului de radio Europa Liberă – Libertatea care să fi furnizat informaţii fostelor Servicii Secrete Româneşti”.

Un răspuns parţial a venit din partea lui Virgil Măgureanu, care i-a telefonat directorului Departamentului Românesc al Europei Libere, Nicolae Stroescu, şi i-a spus că, după părerea sa, Ceauşescu s-a aflat în spatele atentatului cu bombă din 1981. Măgureanu a adăugat că, dat fiind că Europa Liberă şi el sunt „parteneri”, este necesar să fie făcute investigaţiile de rigoare cu privire la atentat. Măgureanu i-a mai spus lui Stroescu că „el însuşi va conduce investigaţiile şi va trimite cât mai curând posibil informaţii cu privire la rezultatele acestora”.



Mai târziu, Măgureanu respinge ipoteza că regimul lui Ceauşescu a fost implicat în atentat

Europa Liberă a aşteptat rezultatele timp de nouă luni. Dată fiind întârzierea, în iunie 1992 i-am trimis lui Măgureanu încă o scrisoare. În ea îi aduceam la cunoştinţă că, potrivit informaţiilor obţinute de noi din surse guvernamentale din Ungaria, Cehoslovacia şi fosta RDG, în august 1979 – după toate probabilităţile – Nicolae Ceauşescu i-a plătit sau i-a promis că-i va plăti teroristului „Carlos” un milion de dolari pentru a reduce la tăcere „opoziţia” românească din Occident.

Două luni mai târziu, Virgil Măgureanu mi-a trimis un răspuns scurt, dar foarte interesant: „După condamnarea la moarte, în contumacie, a ex-generalului Mihai Pacepa, fost adjunct al şefului Direcţiei Generale de Informaţii Externe cu rang de secretar de stat la Ministerul de Interne, a fost contactat la Praga, în 1979, teroristul Ilici Ramirez Sanchez, alias Carlos, solicitându-i-se sprijinul pentru executarea sentinţei respective. Carlos nu a dat asigurări în privinţa unui angajament ferm, rezumându-se a afirma doar că «va studia problema». Emisarii care l-au contactat pe Carlos la Praga au avut asupra lor 10.000 de dolari, dar, fiind impresionaţi de opulenţa ostentativ afişată de interlocutorul lor, au considerat că suma de care dispun este mult prea mică pentru a-l putea tenta pe terorist, iar mai mult nu au putut promite. Apare, de asemenea, ca cert interesul lui Carlos, manifestat în anul 1982, de a fi sprijinit de autorităţile româneşti pentru transferul bazei sale logistice de la Budapesta la Bucureşti, cerere căreia nu i s-a dat curs, iar ulterior, când acesta a încercat, în mai multe rânduri, rediscutarea problemei, a fost respins, ultima oară în 1987. Deşi structurile externe ale Securităţii aveau ca sarcină neutralizarea celor mai activi angajaţi ai postului, nu rezultă ca fostul Departament al Securităţii Statului să fi fost implicat în atacarea R.E.L. la 21 februarie 1981. Faptul că anumite documente ale STASI, aflate deja în posesia dumneavoastră, atestă că regimul lui Ceauşescu ar fi fost implicat în atentatul amintit poate rezulta şi din tendinţa de a da pe seama unuia dintre cele mai reacţionare regimuri din Europa de Est toate crimele care s-au produs în perioada respectivă”.



Carlos îşi aminteşte de întâlnirile lui cu Pleşiţă; de cealaltă parte, Pleşiţă susţine că nu l-a întâlnit

Măgureanu a promis să continue căutarea în arhivă a unor noi date despre Carlos. Până în iulie 1995, când Radio Europa Liberă şi-a mutat sediul de la München la Praga, Măgureanu nu a mai trimis nici o altă informaţie cu privire la Carlos sau la atentatul din februarie 1981. În aprilie 1997, el demisiona din funcţia de director al SRI.

În ianuarie 1998, o serie de relatări de presă făceau cunoscut că generalul Nicolae Pleşiţă, care condusese serviciul de informaţii externe între 1980 şi 1984, a recunoscut în cadrul unei depoziţii la procuratură că între 1980 şi 1982 Carlos s-a aflat în România. Pleşită a refuzat însă să vorbească ziariştilor pe această temă, susţinând că „subiectul Carlos este o chestiune prea mare pentru voi”. În anii 1996 şi 1997, generalul Pleşiţă a fost interogat de procurori germani care s-au deplasat la Bucureşti. A susţinut că nu a avut cunoştinţă de atentat şi că singurul care putea şti ceva era Sergiu Nica, cel care avusese misiunea să întreţină legătura cu Carlos în exclusivitate. În alte depoziţii făcute sub jurământ, în cadrul unor anchete conduse de procurori români şi germani, Pleşiţă a susţinut că nu-şi aminteşte să-l fi întâlnit pe Carlos. Pe de altă parte, într-un interviu dintr-un film documentar, Carlos aminteşte de întâlnirile lui cu Pleşiţă: „Era un om de treabă. Ţineam la el. Era mare băutor, să ştii. Ne hotărâserăm să vorbim deschis unul cu celălalt. Ne plimbam în parc ca să nu fie microfoane în preajmă. Ne înţelegeam greu pentru că nu vorbea bine ruseşte. Dar l-am considerat un tip de toată isprava. De ziua mea mi-a făcut cadou două puşti de vânătoare sovietice. Lucrul acesta m-a impresionat. Era ca pe vrema lui Che Guevara. Ne făceam cadouri reciproc. În spiritul latinităţii. Mă simţeam ca acasă. A fost bine”. "



sursa : (Fragmente din capitolul 2 al volumului Securitatea contra Europa Liberă, semnat de Richard H. Cummings şi publicat la Editura Adevărul în 2011 )

Carlos 2010 partea 1


 

 Carlos 2010 partea 2


 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Va rog sa va spuneti parerea , fiecare parere conteaza , doar o singura rugaminte am pastrati limbajul decent , fara cuvinte urate injuraturi , instigare la rasism ,xenofobie si jignire a celui caruia va adresati ( vom modera doar aceste comentarii ),va multumesc si asteptam cu interes comentariile dumneavoastra. .

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More