Manifest - Cum ne dorim partidul M10

PATRIOTIC, NU NAȚIONALIST

Patria o iubești firesc, nu până la viol, cum au făcut-o cei care din prea mult „naționalism” au menținut-o în subdezvoltare și izolare, sau au scos-o la mezat. O iubești atunci când nu o murdărești, nu o furi, nu o defrișezi, nu o demolezi, când îi respecți valorile, patrimoniul, limba, mediul și cultura, nu atunci când te bați cu pumnul în pieptul viril și ragi slogane neanderthaliene. Nu poți fi „mândru că ești român”: poți fi mândru doar de ceea ce faci ca român și, în general, ca persoană umană liberă și responsabilă.

ÎNCREZĂTOR ÎN ECONOMIA LIBERĂ

Fără socialism, adică manipularea resentimentului și mită pentru propriul electorat prin munca forțată și jefuirea altora. Noi vrem ca banii să rămână în cea mai mare măsură la cei care-i produc. Fiecare știe cel mai bine cum să-și cheltuie banul muncit: statul trebuie să-și scoată mâinile din buzunarele noastre. Prosperitatea celor care produc, creează, inovează, construiesc și dezvoltă se va răsfrânge organic asupra întregii societăți, solidaritatea va fi din prea-plin, nu deturnată asistențialist. Banii vor fi reinvestiți în locuri de muncă, în cercetare, dezvoltare, educație și sănătate, în consum și servicii de cei care știu ce să facă cu ei, nu vor fi deturnați către mafia de partid.

PRO-OCCIDENTAL

În primul rând SUA și NATO, fiindcă fără ei am fi gubernie rusească. Pe noi nu ne veți auzi înjurând ambasadele occidentale, fiindcă știm că vor același lucru ca românii cinstiți: limitarea corupției, un stat de drept, un partener cinstit. Corupția îi favorizează pe cei care ne vor răul: ea vulnerabilizează statul și drenează resursele. Corupția este vânzare de țară și trădare națională. Statele membre UE și NATO ne sunt partenere, ca dovadă că denunță corupția din România, nu o speculează.

REFORMIST

Vrem să reformăm ce e prost ca să conservăm ce e valabil. Nu vrem inginerii sociale, lingvistice, mentale, revoluție permanentă, anarhie. Nu vrem să aruncăm țara-n aer, să creăm un nou om nou, să ne aruncăm identitatea la gunoi. Nu suntem utopiști, nu visăm la zori purpurii, raiul pe pământ, râuri de lapte și miere sau reîntoarcerea la comuna primitivă. Înțelegem lumea așa cum este: vrem să păstrăm ce e bun, să reformăm ce e greșit și să eradicăm ce e putred.

ÎNDRĂGOSTIT DE LIBERTATE

Respingem statul omnipotent și omniprezent, poliția gândirii și controlul electronic al tuturor. Vrem cât mai multă libertate de alegere în sănătate și educație, ca pe orice altă piață. Vrem libertate de conștiință și libertate religioasă, fără ca una să o reprime pe cealaltă.

Niciun partid din România nu are oferta noastră. Unii vând spaime, alții mituiesc, alții sunt avataruri sau rebranduiri ale produsului politic creat în laboratorul securisto-comunist.

Noi vrem să întoarcem pagina. Noi propunem total altceva decât clasa politică actuală.

Read More

Nu sunt de acord să fiu împușcat

" 

Scrisoare deschisă adresată domnului acad. Ionel Valentin Vlad,

Președinte al  Academiei Române

Domnule Președinte,

Aflu că în urmă cu mai bine de o saptămână a avut loc în instituția pe care o conduceți o ședință a Secției de Filologie și Literatură în care un membru al Academiei, Nicolae Breban, a argumentat în fața colegilor săi de ce, spre binele culturii române și al țării în general, ar fi de dorit ca Horia Patapievici și cu mine să fim împușcați. („Derbedeii ăștia ar trebui împușcați!”) Am subliniat cuvântul pentru a marca folosirea lui expresă: împușcați. Constat astfel că, după alocuțiunea rostită cu ocazia înscăunării sale ca președinte onorific al Consiliului ICR, alocuțiune în care eram numiți „haimanale”, discursul lui Nicolae Breban s-a radicalizat.

Domnule Președinte,

 Este a treia oară în douăzeci și cinci de ani când, într-o țară în sfârșit democratică, s-a cerut în mod public să fiu împușcat. Vă asigur că acest lucru nu mă flatează deloc.
Prima oară a fost în 13 iunie 1990 (debutul faimoasei mineriade), când, ducându-mă dimineața la birou, a trebuit să traversez o mulțime care bloca intrarea în corpul C al impunătorului edificiu al fostei Case a Scânteii. Pe lângă Humanitas, în aceeași aripă a clădirii se afla și sediul României libere. Mia de oameni adusă acolo (muncitori de la etajele II și III, unde se afla „Complexul tipografic Casa Scânteii”, actualmente tipografia Coresi), monitorizată de oamenii Securității devenite peste noapte SRI, avea ca sarcină să scandeze pe rând „Moarte lui Băcanu!”, „Moarte lui Paler!”, „Moarte lui Liiceanu!”. Am intrat în mulțime fără să știu ce se întâmplă. Vă imaginați oare o clipă cât de straniu e să traversezi (ca un intrus!) o masă de oameni care îți cere moartea? Și să te gândești că o fac fără să știe că tu ești acolo? Că te-ai întrupat deodată, printre ei, oarecum din strigătul lor, repetând politicos, în timp ce îți croiești drum spre poarta intrării, „Îmi permiteți? Îmi permiteți, vă rog?”. Mă simțeam impostor în incognitoul meu și, într-o străfulgerare de gând, mi-a venit să strig: „Dar sunt aici!”. Apoi, în timp ce înaintam cu greu, nu încetam să mă întreb de ce îmi voiau oamenii aceia moartea, de vreme ce, evident, nici unul nu știa de fapt nimic despre mine.
 Apoi, două-trei luni mai târziu, în România Mare, a apărut o listă (erau pe ea vreo zece nume) cu persoanele care trebuiau împușcate pe stadion „pentru ca în România să fie liniște”. Numele meu era printre ele, de altminteri în cea mai plăcută companie.

 Iar acum, după douăzeci și cinci de ani, reapar, iată, alături de Patapievici, pe lista „de împușcat” a lui Breban.
 Domnule Președinte, vă dați seama că, scriindu-vă,  nu despre Breban este vorba aici. Vă imaginați pesemne și dumneavoastră, cum îmi imaginez și eu, ce infern trebuie să fie în sufletul acestui om de-a ajuns să ceară, întru înseninarea lui, împușcarea unor confrați. Dar de ce? Și unde? În ce cadru social? Prin decizia cărei instanțe? De către cine? De care echipă a morții? Dar, cum spuneam, nu despre tainicele mișcări ale unui  suflet înnegurat este vorba aici. Vă propun ca deocamdată să-l abandonăm pe-acesta propriei sale torturi. Nu de resortul Academiei ține ostoirea enormei sale suferințe.
În schimb, se pare că, atunci când se întâmplă ca între zidurile Academiei să se ceară împușcarea unui scriitor, în discuție e Academia însăși. Președintele Secției, dl Eugen Simion, nu s-a grăbit să sune la 112, nici să-l poftească pe vorbitor afară, nici să-l admonesteze, nici să ridice ședința, nici să ceară părerea colegilor aflați în sală despre scena la care erau martori. Dintre participanți, am înțeles că doar doi membri – poeta Ileana Mălăncioiu și lingvistul Grigore Brâncuș – s-au ridicat să spună că rostul Academiei nu este să propună execuții sumare. Le mulțumesc amândurora. Se pare că academicianul Brâncuș, un respectabil domn trecut de 85 de ani, a plătit pe dată firescul intervenței sale, fiind reprimandat golănește de către vorbitorul setos de sânge. Ceilalți, înfricoșați (?!), au tăcut mâlc, făcându-se astfel complici cu cele petrecute sub ochii lor. Nimeni, în afara celor doi, n-a mai găsit de cuviință să semnaleze faptul că printre ei se rătăcise un personaj care îi compromitea pe toți și, odată cu ei, însuși blazonul Academiei.

Nu pot să închei înainte de a mă opri asupra vinilor care i se aduc de ani buni lui Horia Patapievici. Atât de mari, se pare, încât ele ar trebui ispășite, iată, prin moarte! Stupefiantă, în cazul judecării lui, este tehnica inversării termenilor realității, încăpățânarea cu care albul este prezentat ca negru. Cum s-a ajuns ca una dintre cele mai rafinate personalități ale culturii noastre, în loc să primească onorurile de rigoare, să fie scuipată pe stradă și tratată, într-un discurs continuu al urii, ca „haimana” și „derbedeu”? Care sunt crimele care i se pun în spate?
Eminescu, mai întâi. Am obosit și eu, și alții (nu mai vorbesc de însuși cel incriminat) să explicăm că Patapievici nu a vorbit niciodată de Eminescu ca despre un cadavru.Dimpotrivă! De câte ori i se pune în seamă o asemenea enormitate, în joc e o răstălmăcire ordinară. În textul său (publicat în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86 și intitulat „Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale“), Patapievici spune că în cultura postmodernă care domină universitatea românească de azi, Eminescu a ajuns să fie considerat învechit și să fie tratat ca lucrul acela de care te rușinezi și pe care vrei să-l ascunzi. Știm cu toții expresia „chaque famille a son cadavre dans l᾿armoire”. Patapievici îl elogiază pe Eminescu-cel-etern-viu și deplânge faptul că noile generații îl văd ca pe „cadavrul din debara”.
Cât despre felul în care Patapievici a vorbit „de rău” poporul român… De ce ne facem că nu știm în ce măsură în marile iubiri pândește dezamăgirea pe care poate să ne-o producă ființa îndrăgită? Nu tocmai în marginea absolutului ratat a apărut de-a lungul istoriei culturii europene locul retoric al celui dezmințit în așteptările lui? Cu cât mai aprigă e iubirea, cu-atât mai mari sunt exigențele față de ființa iubită. Cu cât vei fi așezat-o mai sus, cu-atât, la ceasul bilanțului, o vei însoți mai tare cu vaietele și blestemele tale. Iar când e vorba de suferința pe care ți-o provoacă defectele poporului tău, tonul dezamăgirii suferinde din prea multă iubire urcă până „pe culmile disperării”. Iată-l pe Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” (Opere, vol.IX, p.459-460). Iată-l pe Caragiale: „M-am exilat şi atâta tot. [...] nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul, viţii demne de compătimit.” Iată-l peOctavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” (Jurnal, 1916). Iată-l pe Emil Cioran: „În ţara cu români, nimic nu reuşeşte. Totul se întâmplă altcum. (…) Un imn negativ e viaţa noastră. El nu pătrunde în spaţiu, ci se destramă în vibraţii de nicăieri, ca un parfum sau o putoare de absurd. (…)  Între neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi.” (Îndreptar pătimaș II, pp. 23-24) Iată-l, în sfârșit, pe Petre Țuțea: “Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi!” (322 de vorbe memorabile).
Breban a uitat să-i pună pe lista celor de împușcat pe toți aceștia. După cum, dacă ar fi fost german, ar fi trebuit să compună o listă a morții din care n-aveau cum să lipsească Hegel(„Germanul, cu cât e mai slugarnic într-o privință, cu atât e mai desfrânat în alta; mărginire și lipsă de măsură, originalitate, este îngerul satanic care ne lovește pe noi, germanii, cu pumnii”), Nietzsche („A fi un bun german înseamnă a te degermaniza” și „Un bun german e cel care nu mai e german”)* și, mai abitir, Schopenhauer („În perspectiva morții mele, doresc să fac această confesiune: disprețuiesc națiunea germană datorită prostiei sale nesfârșite și roșesc la gândul că îi aparțin.”).

Așadar, domnule Președinte, Breban a cerut ca Horia Patapievici și cu mine să fim împușcați în numele îngrijoratei sale iubiri de România și a neiubirii noastre de ea. Nu credeți, desigur, cum nu cred nici eu, că patriotismul poate fi pur și simplu proclamat și folosit apoi ca jalnică formă de legitimare, la adăpostul căreia e permisă orice ticăloșie. Iubirea de țară nu poate fi niciodată judecată după vehemența lovirii cu pumnul în piept și după fierbințeala cuvintelor vărsate la un microfon. Patriotismul lui Patapievici poate fi în schimb măsurat direct după  serviciile pe care le-a adus el imaginii României și după felul în care a pătruns cultura ei în lume în cei șapte ani cât s-a aflat în fruntea Institutului Cultural Român. Niciodată România n-a fost mai mult și mai bine onorată în fața altor culturi ca în acești ani faști. Cât privește patriotismul meu, neclamat niciodată ca atare, cred că ar putea fi judecat după cele douăzeci de milioane de cărți și după cele peste trei mii de titluri pe care Humanitas le-a revărsat asupra țării în acest sfert de secol. Peste jumătate aparținând unor autori români. (Vi se pare oare că este un motiv suficient ca să fiu împușcat pentru că titlurile lui Nicolae Breban nu se află printre ele?)

Cred, în schimb, că și patriotismul acestui imprecator își are propria măsură. Ce-ar fi să pornim, de pildă, în evaluarea lui de la numărul de dedicații îngenuncheate date de Breban în ascuns pe propriile volume, de-a lungul anilor ᾽70 – ᾽80, cuplului care a făcut României cel mai mare rău din istoria sa: cuplul Ceaușescu? Cât își iubește oare țara cel care sărută în culise mâna tiranului? Sau ce-ar fi să luăm ca măsură a patriotismului său acel zglobiu și cinic „Servim țara!”, cu care-și însoțea convorbirile telefonice cu generalul de Securitate Pleșiță, după ce-i livra acestuia date despre prietenii apropiați și rudele lor?
Grav e că pe omul acesta domnul Boroianu l-a ales să onoreze Consiliul Institutului Cultural Român. Acesta este omul care, dintre zidurile Academiei, animat de-o irepresibilă iubire de patrie, a cerut împușcarea celor care nu l-au onorat pe măsura voită de el.
N-am cum să nu vă întreb, Domnule Președinte, dacă credeți că dinlăuntrul „celui mai înalt for de spiritualitate” al României poate fi lansată instigația la crimă. Aștept cu încredere răspunsul dumneavoastră.

Cu cele mai bune gânduri,

Gabriel Liiceanu

PS Cuvântul „a împușca”, când se aplică la oameni, nu poate fi o metaforă, cum am auzit că a încercat să se explice ulterior Breban. Poți, metaforic, să împuști un ban, dar niciodată un om. Care e metafora când ceri, dintr-un fotoliu al Academiei, împușcarea cuiva numai pentru faptul că n-a ajuns să te vadă cum te vezi tu pe tine în visele tale de smintită mărire?

________________________

* În cazul lui Nietzsche, exemplele se pot multiplica la nesfârșit: „Germanii, [...] o rasă jalnic de nesăbuită, căreia și astăzi trebuie să i se tragă o săpuneală zdravănă.”; „Germanii sunt de alaltăieri și de poimâine. Ei n-au nici un azi.”; „La germanii de astăzi domnește când imbecilitatea antifranceză, când cea antiiudaică, când cea antipoloneză, când cea cristic-romantică, când cea wagneriană, când cea teutonă, când cea prusacă.”; „Definiția germanului: supus și laș.”; „«Spiritul german»: de optzeci de ani o contradictio in adjecto.; „Germanii nu sunt capabili de nici un concept al măreției.”; „Germanii sunt canaille.”; „Germanii devin din zi în zi mai plați.”; „Cum se face că germanii n-au nici un spirit?”; „Germanii ca recădere în ipocrizia morală.”; „Germanii cred că forța trebuie să se manifeste în duritate și cruzime”; „Germania duce mereu lipsă de un spirit.”; „Micimea și josnicia sufletului german.”; etc., etc.

"

sursa : http://www.contributors.ro/cultura/nu-sunt-de-acord-sa-fiu-impu%c8%99cat/

Read More

Noi vorbim, nu citim, nu gîndim.

Radu Paraschivescu a publicat, de curînd, la Editura Humanitas, un nou volum de „perle” româneşti („Noi vorbim, nu gîndim”). Se citeşte, ca şi celelalte, pe nerăsuflate, printre hohote de rîs şi crize de depresie.
Ilaritatea e, pînă la urmă, păguboasă, pentru că aduce în discuţie calitatea intelectuală reală a vedetelor politice, sportive, gazetăreşti şi „artistice”, care defilează pe scena noastră publică şi care, la o adică, ne hotărăsc soarta sau ne strică viaţa şi copiii, oferind „modele” de succes irespirabile. Victima supremă este însă limba română, pe care toţi au aerul că o iubesc pătimaş, patriotic, cînd, în realitate, nu pierd nicio ocazie să abuzeze de ea, să o desfigureze, să o batjocorească. Simpla lectură a textelor ne-ar putea dispensa de orice comentariu. Dar după ce veselia amară a „degustării” a trecut, nu poţi să nu te întrebi cum se explică inflaţia ameţitoare a vorbelor „proaste”, rostite de „personalităţile” care defilează, zi de zi, dinaintea stuporii noastre.

E vorba, mai întîi, de o atitudine dizgraţios neglijentă faţă de actul însuşi al vorbirii. Vorbitul e practicat cu o spontaneitate rudimentară, cu un soi de „naturaleţe” care nu obligă la niciun fel de rigoare şi nu are a respecta nici o regulă. Vorbeşti „cum îţi vine la gură”, vorbeşti „în bobote”,  „vorbeşte gura fără tine”, pălăvrăgeşti ignar şi cu tupeu, ca unul care îşi tratează limba maternă ca pe o slujnică netrebnică, bună la toate şi la nimic. Un al doilea fenomen este omogenizarea pernicioasă a limbajului în genere. Vorbim la fel şi pe stradă şi în clasă, şi între prieteni şi în familie, şi la televizor şi la club. Principii de tipul ”comportament diferenţiat”, ”respect”, ”adecvare la interlocutor şi la situaţie”, ”pudoare”, ”modularea tonului şi a gesticulaţiei” sunt socotite desuete, producătoare de inautenticitate, modalităţi ”reacţionare” de a submina ”egalitatea” dintre oameni, ”libertatea” fiecăruia de a se purta ”sincer”, de se mişca prin lume ”cool”, fără inhibiţii, fără ştaif de protocol.

Aşa se face că, în tezele de Bacalaureat  apar expresii ca „super gagiu” (despre Hyperion), „îmi place dl Goe fiindcă e beton”, „i-a dat-o la temelie” etc. Sau că un cunoscut politician se trezeşte spunînd: „Mr. Geoană, I fuck you!”, iar o vedetă de „showbiz” – în plin discurs televizat – sfătuieşte femeile să fie „aranjate, cochetate şi întotdeauna bărbierite la ascuţitoare…”.

Am încercat, la un moment dat să clasez pe categorii tonele de bezmeticii logice, lexicale, sintactice ale volumului lui Radu Paraschivescu. E aproape imposibil. Uneori avem de a face cu necunoaşterea pură şi simplă a limbii române, alteori cu vicii gramaticale de curs primar, alteori, în fine, cu grave forme de incultură sau cu mecanisme celebrale inanalizabile. Am putea oare – m-am întrebat – să dezvoltăm, pe baza citatelor antologate, o analitică a prostiei omeneşti? Nu prea. Prostia apare ca o categorie schematică, dacă o comparăm cu „imaginaţia” nesfîrşită a oralităţii derapante, amuţitoare, imprevizibile a unora dintre liderii şi vedetele ”divertismentului” autohton.

Ceea ce e sigur este că prăbuşirea catastrofală a grijii pentru cuvîntul rostit sau scris are, din păcate, de a face cu prăbuşirea şcolii, cu nivelul, uneori inadmisibil, al profesorilor, cu „emanciparea” vicioasă a elevilor, cu tristele lacune ale legislaţiei din învăţămînt. Avem de reflectat, de asemenea, la picajul  - ireversibil? – al unei „instituţii” care a constituit un instrument esenţial al educaţiei tradiţionale: instituţia lecturii. Se citeşte din ce în ce mai puţin, ceea ce nu induce doar, cum se crede, un deficit de ”informaţie”. Cititul nu e doar acumulare de cunoştiinţe. Este ”exerciţiu”, antrenament al unor facultăţi de care viaţa spirituală a fiecăruia depinde în chip nemijlocit: atenţia, răbdarea, puterea de concentrare, permeabilitatea emoţională, deschiderea spre alteritate, ”curăţenia” intelectuală. Cine nu (mai) citeşte ajunge să vorbească şi să gîndească şleampăt, să iasă în public neîngrijit, nespălat, indecent, rău mirositor.

Moda ”mersului la sală”, a ”trasului de fiare” a înlocuit cu totul necesitatea ”gimnasticii” mentale, a disciplinei sufleteşti, a grijii pentru ceea ce constituie esenţa omenescului: mens sana. Cititul a ajuns chiar să fie perceput ca o sminteală periculoasă. Vorba lui Dumitru Dragomir: ”Citeşti azi, citeşti mîine, citeşti poimîine, te apucă pandaliile fratele meu!”. Aşa se ajunge la delirul consemnat de Radu Paraschivescu în cărţile sale, la destructurarea ţării româneşti, prin batjocorirea limbii române.

Unii ar putea crede că Radu Paraschivescu şi-a făcut un hobby frivol din colecţionarea deşeurilor lingvistice ale ambianţei autohtone. Că tot ce vrea este să ne amuze. Nimic mai neadevărat. Radu Paraschivescu face o igienică operaţiune de avertizare: trage alarma. Dovada e că, dincolo de pasiunea lui de „colecţionar” ironic, există şi o componentă terapeutică: în fiecare duminică, la ora 19.55, pe Digi 24, el propune telespectatorilor o ”pastilă de limbă”, o emisiune concisă şi revelatoare care corectează, răbdător, erorile curente în care ne complacem. Sper că audienţa acestei emisiuni e pe măsura meritelor ei. Şi visez s-o văd reluată pe toate canalele de televiziune, în speranţa unei însănătoşiri naţionale cu rezultate multiple, neaşteptate, la toate nivelele vieţii noastre comunitare. (Andrei Pleșu)

Read More

Gânduri de seară...........

Vai, nenorocită țară, zile rele-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ți fără milă l-au străpuns
Și-n bucăți împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăști nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Țin a tale zile-n mână, ș-a ta cinste sub călcâi.
Și călări pe tine, țară se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împărați călări pe trestii.
Ei sunt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală

De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari la cârma țării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi și pe valurile mării!
Și când cugeți c-acești trântori, astă haită de samsara
Prin tertipuri și prin intrigi au ajuns puternici, mari
Și când vezi pe-a vieții scară unde-au fost și unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeț și crunt
Privesc azi din înălțime spre norodul tăvălit
În mizeriile în care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiți cum se răsfață, cum își fac de cap mișeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!

Ș-apoi, după ce-au dat palme, și-au scuipat în fața țării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul acești oameni de nimic, acești mișei

Au curaju-n fața lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea țara! Îi vrea țara? Auziți nerușinare!
Vai, de-ar fi pe voia țării, știți voi unde v-ați trezi!
Într-o ocnă da! Acolo oasele v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în țară cinste, muncă, propășire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin lingușire
Și fățărnicii, netoții, au ajuns așa departe!
Cum să-ți mai trudești viața ca să-nveți puțină carte
Când te uiți că-n astă țară, dată pradă celor răi,
Înțelepții sunt victime, ticăloșii sunt călăi!(Alexandru Vlahuță)

Read More

Gânduri de seară............

În satul acesta unde e veşnic noapte
Nu mai e nicio oaie să muncească la lapte.
Iar noi...

Cu lupii laolaltă
Cu lupii laolaltă
Cu lupii, cu toţii mergem în ţara cealaltă.

În orașul acesta asfaltat cu iluzii
Și copiii adorm legănați de concluzii.
Dar noi...




În ţara aceasta de scânduri vândute
Taie-ţi metrul cub de iubire şi du-te.
Cu  noi, cu toții....

În lumea aceasta cu mulţi Dumnezei
Să rămânem cu unul, să nu fim ca şi ei.
Și noi .....

În viața aceasta ca un tren fără haltă
Să rămânem mereu doi lupi laolaltă.
Cu toți, cu toții...

Cu lupii laolaltă
Cu lupii laolaltă
Cu lupii, cu toţii mergem în viața cealaltă.

Read More

Ecaterina Varga - Doamna Moților.

Ecaterina Varga(în maghiară Varga Katalin) s-a născut la 22 august 1802, în localitatea Hălmeag, Comitatul Târnava Mare, din Transilvania, (azi în comuna Șercaia, jud. Brașov) într-o familie de nobili maghiari. Tatăl său Varga János și mama sa Rosondai Katalin erau mici proprietari de pământ pe care îl cultivau ei înșiși. Referința la starea de nobili a familiei o găsim într-o petiție din 1846. A fost crescută de o mătușă, Ilonka, ca și o soră mai mică și un frate.
În afară de maghiară, care era limba sa maternă, cunoștea româna și germana, așa cum cerea Biserica Evanghelică din care făcea parte.

La vârsta de douăzeci de ani s-a căsătorit cu un rotar văduv, înstărit, Kelemen György, căruia i-a crescut cei doi copii. Soțul său a întreprins afaceri cu cânepă, în care Katalin s-a implicat și care au adus, la început, beneficii. Mai târziu, au creditat pe unii din beneficiari, dar aceștia nu și-au plătit datoriile. Așa au ajuns în faliment.
Katalin a divorțat, iar apoi fostul său soț a murit. A inițiat un proces greu cu un fabricant de frânghii din Brașov, care îi datora 631 de florini. Dar, din cauza birocrației, problema nu s-a putut rezolva pe plan local, și, prin urmare, pe 1 august 1839, Katalin a solicitat sprijinul Cancelariei Curții Imperiale de la Viena. După deliberări, Cancelaria Imperială a declarat că nu poate lua o decizie și a returnat dosarul la Brașov. Într-un final, cazul a fost clasat și arhivat fără a fi dată vreo sentință.

În anii 1840-1847, Ecaterina Varga a devenit o luptătoare pentru drepturile românilor iobagi din Munții Apuseni, față de autoritățile habsburgice. Prin petiții adresate guvernului Transilvaniei de la Sibiu, precum și prin memorii susținute personal la Curtea de la Viena, Ecaterina Varga cerea, în numele moților, înlăturarea abuzurilor autorităților vremii. Dată fiind nepăsarea autorităților locale și centrale la cererile moților, Ecaterina Varga a îndemnat populația din Munții Apuseni la nesupunere și împotrivire pe față.

Ecaterina Varga era supranumită Doamna Moților.

Autoritățile au fost nemulțumite de revendicările ei și au dispus să fie prinsă. De aceea, Ecaterina Varga a fost urmărită ca instigator.A fost trădată de Andrei Şaguna, care avea să devină ulterior mitropolit şi recunoscut ca un adevărat sfânt. Această trădare a fost greşeala vieţii lui Andrei Şaguna, o greşeală pe care a regretat-o până la moarte. A invitat-o pe Ecaterina Varga la o excursie cu sania în 17 ianuarie 1847. Ce se anunţa o excursie a devenit o adevărată ambuscadă, iar sania a fost imediat înconjurată de soldaţi. Ecaterina Varga fost arestată.
A fost închisă la Aiud și la Alba Iulia, între anii 1847-1851, timp de aproape patru ani, fără judecată.

„Datele istorice sunt clare în ceea ce priveşte numita trădarea a lui Andrei Şaguna. El a fost cel care a ajutat la capturarea Ecaterinei Varga. Despre motivele pe care le-a avut există multe speculaţii. Dacă este să privim ce a realizat Andrei Şaguna şi cum şi-a dus viaţa ulterior, putem înclina să credem că a ales ce credea el că va fi răul cel mai mic. Nu este exclus ca în cazul unei revolte majore mulţi ţărani să fi fost ucişi şi atunci el ar fi vrut să prevină acest lucru. Mai ales că s-a implicat activ apoi în demersurile de eliberare ale ţăranilor. Oricum în istorie acest episod a rămas ca unul al unei mari trădări“, a spus Mihai Mosanciuc, istoric.


Procesul a avut loc în 1851, iar Katalin a fost condamnată la încă trei luni de închisoare. După scurgerea celor trei luni, a a fost exilată în satul său natal, Hălmeag. Se presupune că și-a trăit restul vieții acolo și că a decedat câtva timp după 1852.

Read More

Romania pe urmele Greciei ...la un pas de insolventa : Datoria publică a României a crescut la peste 44% din PIB

Curtea de Conturi trage semnalul de alarmă: Datoria publică a României a crescut la peste 44% din PIB

Atunci cand s-au imprumutat bani pentru stabilizare macroeconomica " lumea " a sarit ca arsa si cu ajutorul lui aRafat " au dat jos un guvern ...acum nu mai e mult si calcam pe urmele Greciei si intram in insolventa ...dar toata " lumea " e fericita ca a primit inca 40 de lei asistenta ...ei da aRafat e protejat de propri banditi cu ,,, care fura miliarde

 " Datoria publică a României a ajuns la 44,1% din Produsul Intern Brut (PIB), până la valoarea de 65,94 miliarde de euro, la 31 decembrie 2014, faţă de nivelul de 54,38 miliarde de euro, înregistrat la finele lui 2012, reiese dintr-un Raport al Curţii de Conturi, publicat vineri.

Raportul se referă la evaluarea managementului datoriei publice în perioada 2012-2014 la Ministerul Finanţelor Publice. Tendinţă de creştere continuă. Peste 3.300 de euro pe cap de locuitor „Datoria publică a României, în perioada analizată, a manifestat o tendinţă de creştere continuă, la 31.12.2014 ajungând la o valoare de 295.578,7 milioane de lei (65.946,5 milioane de euro), faţă de nivelul înregistrat la 31.12.2012, respectiv de 240.842,5 milioane de lei (54.382,2 milioane de euro)“, se notează în documentul citat de Agerpres. Conform sursei citate, în perioada auditată, datoria publică în euro pe cap de locuitor a înregistrat o creştere semnificativă, de 608,3 euro/locuitor. Astfel, la finele anului trecut, aceasta era de 3.313,9 euro/locuitor pe 31 decembrie 2014, comparativ cu 2.705,6 euro/locuitor la data similară din 2012. Creşte riscul de insolvabilitate „Având în vedere raportul dintre datoria publică şi PIB, s-a observat majorarea volumului datoriei publice, de la o mărime relativă de 40,4% din PIB, în anul 2012, la 41,9% în anul 2013, pentru ca în anul 2014 să ajungă la 44,1%, cu o deteriorare de 3,7 puncte procentuale. În aceeaşi perioadă, creşterea datoriei publice a depăşit nevoia de finanţare a deficitului.

Cu toate că raportul dintre datoria publică guvernamentală şi produsul intern brut se situează cu mult sub pragul de alertă de 60% (prevăzut în tratatul de la Maastricht - Tratatul Uniunii Europene publicat în Jurnalul Oficial C191 din 29 iulie 1992), apreciem că, în condiţiile menţinerii unui ritm de creştere al datoriei publice guvernamentale care devansează ritmul de creştere al economiei, riscul de insolvabilitate va creşte“, atenţionează Curtea de Conturi. Cerc vicios datorie - consolidare bancară În perioada 2012-2014, datoria publică guvernamentală internă a fost deţinută integral de sectorul bancar privat, iar realizatorii raportului consideră că se creează, astfel, 'un cerc vicios între datoria publică şi consolidarea bancară'. „Apreciem că, în calitatea lor de depozitari ai resurselor financiare ale populaţiei şi ale societăţilor comerciale, băncile deţin o poziţie privilegiată pe piaţă. Întrucât acestea trebuie să-şi valorifice resursele, prin plasarea lor în titluri de stat, MFP a asigurat sectorului bancar privat un venit sigur şi plasamente în active fără risc. Pentru perioada 2012-2014 se observă faptul că în totalul datoriei publice guvernamentale interne, datoria publică guvernamentală internă contractată prin împrumuturi din contul general al trezoreriei statului a crescut de la 13,1%, în anul 2012, la 16,9% în anul 2014“, se precizează în Raport. Pe ce s-au dus banii împrumutaţi În structura pe destinaţii a datoriei publice interne, cea mai mare pondere a fost deţinută de datoria contractată pentru finanţarea deficitului bugetar şi refinanţarea datoriei publice, finanţarea de proiecte având o pondere nesemnificativă, de 0,1% din total datorie publică guvernamentală internă. „Politica de contractare a împrumuturilor de stat trebuie să fie orientată către efectuarea de cheltuieli productive, şi anume realizarea de investiţii în resurse umane, în infrastructură, în cercetare, investiţii în tehnologie şi tehnică avansată şi alte activităţi benefice pe termen lung, care pot să asigure în viitor atât rambursarea obligaţiunilor emise şi plata dobânzilor aferente, cât şi dezvoltarea economiei în ansamblu“, subliniază Raportul Curţii de Conturi. În cadrul Ministerului Finanţelor Publice, atribuţiile specifice cu privire la administrarea şi gestionarea datoriei publice se realizează prin Direcţia Generală de Trezorerie şi Datorie Publică (DGTDP) şi prin Direcţia Generală Relaţii Financiare Internaţionale (DGRFI). Printre ţările UE, încă stăm bine Potrivit Eurostat, la sfârşitul anului 2013, un număr de 16 state membre ale Uniunii Europene depăşeau valoarea de referinţă privind datoria publică de 60% din PIB stabilită prin Tratatul de la Maastricht, nivelul mediu de îndatorare fiind de 85,4% în PIB la nivelul UE şi de 90,9% în PIB, în zona Euro. În clasamentul ţărilor cel mai puţin îndatorate din punct de vedere al raportului datoriei publice în PIB, România se afla, la sfârşitul anului 2013, pe poziţia a patra, cu 37,9%, după Estonia (10,1%), Bulgaria (18,3%) şi Luxemburg (23,6%). La polul opus se situa Grecia, cu 174,9%, urmată de Portugalia (128%), Italia (127,9%) şi Irlanda (123.3%). Pentru analiza care a vizat anul 2014, au fost luate în considerare datele disponibile pentru trimestrul al II-lea. Potrivit acestora, România se situează printre statele membre ale Uniunii Europene cel mai puţin îndatorate, în timp ce nivelul mediu de îndatorare la nivelul UE a ajuns la 87% în PIB şi la 92,7% în PIB în zona Euro, fiind de aşteptat ca această tendinţă să se păstreze şi pentru sfârşitul acestui an. " 

Sursa :  adev.ro/not96c

Read More

La mulți ani!

"A pune ordine în conceptele fundamentale ale vieţii nu este o chestiune de pedanterie, ci un mod de-a face periodic curat în ograda minţii şi a vieţii tale."

"Dincolo de uşa interzisă clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezentele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot de acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă."


Gabriel Liiceanu (n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea) este un filozof și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, narat și după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune. În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.

Read More

România, țara țeparilor și a excepțiilor.

Românii fac parte dintr-o specie ciudată, încrengătură de țepari (majoritari) și excepții. Și povestea nu e valabilă doar pentru clasa politică, una fără excepții, din păcate. Aici toți sunt o apă și un pământ, amestec din care e greu să faci un vas de lut, dar ai oricând noroi la tv sau pe toate gardurile. Mizerie. Lumea afacerilor e cam la fel, dar, din fericire, am întâlnit excepții. Nu, nu oameni bogați, ci oameni serioși care au pus pe picioare o afacere și se luptă să supraviețuiească, dând de mâncare unor oameni care au pus umărul. În România nu există om de afaceri bogat care să nu fi comis ilegalițăți, mai mici sau mai mari. Dați-mi un exemplu, dacă mă înșel, și îi caut dosarul. Cătușele de la tv ne vorbesc despre ce fel de afaceri au făcut aceste personaje, de la avocați la oameni politici, de la investitori strategici așa-zis la străini veniți cu strategii minune.

Din jegul care domnește peste țară răsare din când în când câte un talent de excepție (nu unul care se irosește luptând cu morile de vânt, ci unul care știe să monetizeze știința sa). O avem pe Simona Halep acum, care la 20 și ceva de ani a făcut o avere de aproape nouă milioane de dolari din tenis. În istorie avem destui români care au făcut avere și s-au făcut renumiți fără compromisuri. Dar să nu uităm un lucru: toți, fără excepție, au dat lovitura fiind afară, adică dincolo de mocirla în care ne scăldăm. Aici, în România, nu avem nici cea mai mică șansă. Ori pentru că partenerii celor cu idei geniale sunt niște țepari, ori pentru că statul nu te lasă să dezvolți o afaceri. Pentru că statul e pus să ne falimenteze, nu să ne sprijine. Legile bune nu-s respectate, dar la abuzuri suntem campioni.

Și-aș mai vorbi despre o excepție, cea care m-a făcut să-mi înșir gândurile. Este vorba de invenția unor români. întâmplător tot din privincie (că acolo e locul nașterii geniilor la noi, în general). Mă refer la clujenii Vlad Iuhas, Radu Iuhas și Sebastian Presecan, care au lăsat cu gura căscată o lume întreagă prezentând la New York invenția lor: cum să ai internet fără internet. Ce spune unul dintre ei: “Am creat o tehnologie care permite aplicaţiilor mobile să funcţioneze fără trafic de date, fără o conexiune la internet. Folosim infrastructura existentă a operatorilor de telefonie locală pentru a transmite conţinut către orice telefon mobil, prin canalul vocal. Soluţia noastră poate fi implementată acum şi nu necesită nicio investiţie în infrastructură. Putem face să funcţioneze orice aplicaţie, de la Facebook la Wikipedia, e-mail sau plăţi online, fără trafic de date, fără costuri pentru utilizator, sau cu nişte costuri foarte mici“. Sigur, asta este o lovitură pentru companiile specialiste să ne scurgă de gologani pentru ceva ce poate fi obținut la un preț simbolic sau gratuit. Sper ca povestea lor să fie una de succes, iar România să rămână doar locul nașterii lor undeva pe Wikipedia. Pentru că a încerca să faci ceva serios în țara noastră e similar cu o tentativă de sinucidere. (Tiberiu Lovin)

Read More

Scuze, despăgubiri, iertare.

De curînd, ministrul de externe german, domnul Frank-Walter Steinmeier, şi-a cerut scuze, în prezenţa omologului său rus, pentru suferinţele provocate de trupele naziste soldaţilor şi civililor de la Stalingrad în timpul luptelor din 1942-1943. Au trecut de atunci peste 70 de ani, dar memoria suferinţei e încă vie, iar victimile merită – fie şi această tîrzie – recompensă morală.
Nu de mult, preşedintele Germaniei Federale, domnul Joachim Gauck a făcut, de asemenea, un gest reparator, declarînd că ţara sa ar trebui să ia în considerare cu seriozitate cererea Greciei de a căpăta despăgubiri de război (în valoare de 278 miliarde de euro!) din partea agresorului german de la jumătatea secolului trecut. (Asta după ce, în 1960, Germania livrase deja Greciei – cu titlu de reparaţie materială – 115 milioane de mărci). Cu acest prilej, preşedintele Gauck a rostit o propoziţie memorabilă, demnă de atenţia şi respectul oricărei naţiuni: a cere iertare şi a lua în calcul eventuale despăgubiri este datoria de onoare a „oricărei ţări conştiente de istoria ei“. Îmi spun, uneori, că, după război, Germania a compensat deja, cu asupra de măsură, relele pe care le-a făcut întregii planete în anii `40. Îmi mai spun că a te căi şi a oferi reparaţii substanţiale ar putea constitui şi premisa unui început de iertare. Nu te poţi scuza la nesfîrşit, dacă nu speri ca, într-un tîrziu, scuzele tale să fie acceptate. Pe de altă parte, ştiu că poţi ierta fără să uiţi şi că nu poţi oferi o iertare „de protocol” pe seama unor dramatice suferinţe individuale. Mama care şi-a pierdut fiul poate să-l ierte pe cel vinovat, dar numai în nume propriu. Nu putem ierta noi în numele ei. Prin urmare, gestul de a cere iertare rămîne, în orice condiţii, legitim, iar consecvenţa cu care Germania face acest gest e mai mult decît onorabilă: e comportamentul firesc şi nobil al unei „ţări conştiente de istoria ei“. Inevitabil, mă întreb, totuşi, dacă există şi un comportament simetric al taberei celeilalte. Îmi amintesc, vag, că Mihail Gorbaciov şi-a cerut scuze, în 1990, poporului polonez, pentru masacrul de la Katyn (cca. 25 de mii de morţi), asumat de parlamentul rus drept crimă ordonată de Stalin abia în 2010. Dar nu-mi amintesc ca oficialităţile ruseşti să-şi fi cerut vreodată scuze pentru genocidul (prin înfometare) al populaţiei ucrainiene în anii 1932-1933 (peste 3 milioane de morţi). Lipsesc şi scuzele pentru uriaşa tragedie a Gulagului, pentru ofensiva sîngeroasă a trupelor sovietice asupra Budapestei (1956) sau asupra „primăverii“ pragheze (1968). Victimele regimului impus samavolnic de comunişti în mai multe regiuni ale lumii se ridică, după Stéphane Courtois, la aprox. 100 de milioane. Şi-a cerut cineva scuze, vreodată, pentru această catastrofă? De altfel, umanitatea poate inventaria şi alte dezastre de acest tip, fără a-i identifica, riguros, pe vinovaţi şi fără a-i obliga să-şi asume vinovăţia.

 "Nu-şi cer scuze, nu oferă despăgubiri. Şi, tocmai de aceea, nu pot fi iertaţi."

Pendulăm între cei dispuşi să-şi pună decent, fără încetare, cenuşă în cap şi cei care defilează victorios pe scena istoriei, impenitenţi, puri, nesimţiţi: un soi de demoni exterminatori, siguri pe ei, oricînd pregătiţi să-şi testeze, din nou, „dexterităţile“. ( Andrei Pleșu)

Read More