Se afișează postările cu eticheta documentar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta documentar. Afișați toate postările

marți, 7 februarie 2017

Cu dedicatie pentru tAriceanu ; dRagnea si prietenii

Cu dedicatie pentru tAriceanu ; dRagnea si prietenii

„REEDUCAREA”. Desenul aparţine unui fost deţinut din Piteşti şi descrie grozăvia reeducării, prin care tinerii erau obligaţi să-şi îndese capul în găleţi cu dejecţii sau să suporte scoaterea pe viu a dinţilor
https://saccsiv.files.wordpress.com/2013/08/12329.jpg
„REEDUCAREA”. Desenul aparţine unui fost deţinut din Piteşti şi descrie grozăvia reeducării, prin care tinerii erau obligaţi să-şi îndese capul în găleţi cu dejecţii sau să suporte scoaterea pe viu a dinţilor


Tovarase tAriceanu ( cel care spune ca DNA-ul a devenit procuratura stalinista ) ,dRagnea si tovarasi parlamentari care va  ''topiti '' de marea grija a conditiilor din inchisori  ia priviti aici ,uitati-va cu atentie la acest documentar






''

Închisoarea Pitești este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din PiteștiRomânia, renumit pentru așa-zisele încercări de „reeducare”, efectuate sub autorizația autorităților comuniste în perioada anilor 1949-1952 (cunoscute și sub denumirea Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești). Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor bătăi și torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deținuții politici, majoritatea studenți, membri în grupări interzise de comuniști ca Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, precum și cei inspirați de Garda de Fier sau membri sioniști ai comunității evreiești din România.[1] Esența metodei folosite la Pitești este transformarea victimelor în cǎlǎi, tortura putând fi apreciatǎ drept un simplu mijloc, nu un scop.
Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă alterarea personalității până la punctul obedienței absolute.[2] Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000[2] și 5000.[3] A fost cel mai mare și cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est.[4]

Începuturile



Închisoarea a fost construită înaintea începerii experimentului — conform celor spuse de Eugen Măgirescu, clădirea a fost începută spre sfârșitul anilor '30, pe vremea Regelui Carol al II-lea, și a fost terminată în timpul dictaturii lui Ion Antonescu.[6] Pentru o perioadă după proclamarea Republicii Populare Române, a continuat să funcționeze ca arest pentru cei vinovați de infracțiuni minore.[6]

Primele stadii ale "reeducării" au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate la Pitești, și cu intensitate mai redusă, la Gherla.[7] Grupul de supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost student la Universitatea din Iași și fost membru al Gărzii de Fier, pentru scurt timp și membru al PCR.[8] Țurcanu, probabil la ordinele comandantului SecuritățiiAlexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg)[9], ale colonelului Czeller de la Direcția Penitenciarelor și sub directa supraveghere a ofițerului politic Ițicovici Marina a ales un grup unit format din „veterani” trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice; numit Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură „Odecaca”)[10] - i-a inclus ca membri pe viitorul părinte al Bisericii Ortodoxe și dizident Gheorghe Calciu-Dumitreasa și evreul Petrică Fux.[11]
Primul val de deținuți de la Suceava care au trecut prin „inițiere” a fost trimis la Pitești, unde tratamentul inițial uman a devenit subiectul unor restricții din ce în ce mai severe — potrivit lui Măgirescu, situația s-a deteriorat cu rapiditate în luna iunie.[6]
Foto: COLONELUL CRĂCIUN RAPORTEAZĂ
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2011/10/colonelul-craciun-raporteaza.html

Stadiile "reeducării"



Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin umilire) și tortură fizică.[12]

Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialitățile dinaintea încarcerării.[13] Gardienii i-au forțat să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politică, cu subiecte precum materialismul dialectic și istoria Partidului Comunist Sovietic de Iosif Stalin, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare și îndemnuri la demascare pentru diferite abateri, unele reale, dar marea majoritate inventate. Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus total, dedicat regimului..[14]
Toate victimele experimentului au fost inițial trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura fizică a fost aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din viața personală a fiecăruia (acest proces fiind denumit "demascarea externă").[15] Așadar, deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile presupuse ascunse în interogatoriile precedente; cu speranța că vor putea evita torturile, mulți deținuți au "recunoscut" păcate imaginare.[16] A doua etapă, "demascarea internă", avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puțin brutal sau oarecum indulgent față de ei în detenție.[15]
Umilirea publică era de asemenea aplicată, de obicei în faza a treia ("demascarea morală publică");[15] deținuții erau siliți să denunțe toate convingerile, ideile și valorile personale. Trebuie menționat faptul că deținuții credincioși erau îmbrăcați ca Iisus Hristos, iar ceilalți erau siliți să-i insulte;[6] erau forțați să blasfemeze simboluri religioase și texte sfinte.[10]
Deținuții erau siliți să accepte noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături criminale, grotești; au fost obligați să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanțe de comportament pervers.[15] Conform relatărilor lui Dumitru Bacu: "Prin injectarea treptată de informații opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale și adevărate în subconștientul victimei, prin alterarea și deprecierea constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul a obținut în final scopul demascării: să facă minciuna atât de reală pentru victimă încât aceasta va uita ceea ce pentru el înainte avea sens."[17] Asta a dus la un "revers complet, pentru un timp nedeterminat, al valorilor în care victima crezuse până atunci".[18]
Pe lângă violența fizică, deținuții supuși "reeducării" erau obligați să facă diferite munci umilitoare pe timp îndelungat (de exemplu, să curețe podeaua cu o cârpă ținută între dinți). Prost hrăniți și ținuți în condiții degradante și nesanitare,[19] deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara penitenciarului, și erau forțați să-și acopere ochii în rarele situații când ieșeau din celule.[6] Tratamentul la care noii veniți erau supuși de către veteranii "reeducării" includea lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligați să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ținute la spate, și chiar siliți să mănânce fecale sau băgați cu capul în găleți cu urină.[20]
S-a spus că metodele folosite de ODCC erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei și penologiei lui Anton Makarenko referitoare la reabilitare.[16] În cel puțin o ocazie, Makarenko a fost citat ca inspirație de însuși Țurcanu.[6]
Închisoarea asigura și o selecție preliminară pentru lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea NeagrăOcnele Mari, Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Râmnicu Sărat, Târgșor și altele, unde echipe de foști deținuți urmau să continue experimentul.[16]
În penitenciarul Pitești, au murit în urma torturilor la care au fost supuși, între 100 și 200 deținuți, fără a se cunoaște deocamdată numărul total al acestora. În orice caz, cauza morții era falsificată în certificatul de deces, pentru a nu rămâne dovezi posterității.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/fenomenul-pitesti-pandemoniul-inchisorilor-comuniste-tortura-teroare-0

Sfârșitul și urmările



În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes împotriva Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autorități.[2] Membrii ODCC au fost judecați în secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpați fiind condamnați la moarte, în urma unui proces cu ușile închise (Țurcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de deținuți și pentru abuzurile exercitate asupra altor 780);[21]. Dintre aceștia, au fost executați 16 condamnați, la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Deși executat, moartea lui Eugen Țurcanu a fost înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Din restul de 6 condamnați, 4 dintre ei au fost ulterior exterminați la închisoarea Jilava, în secția specială de exterminare, numită Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis, împușcându-se în cap, în cimitirul Bellu din București. Cadrele securiste însărcinate cu conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecați în anul următor; toți au primit sentințe ușoare și au fost puși în libertate la scurt timp.[22] În conformitate cu noile directive ideologice, curtea a hotărât că experimentul a fost rezultatul infiltrării cu succes a agenților Statelor Unite și a Gărzii de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România.[23] După Decretul de amnistie din anul 1964, închisoarea a continuat să funcționeze tot ca închisoare penrtu opozanții regimului, care erau aduși aici sub pretextul unor condamnări pentru infracțiuni de drept comun. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident, închisoarea Pitești a fost definitiv închisă, în sediul ei fiind mutat Trustul de Constructii Industriale Pitesti. La începutul anilor 1980, pe circa o treime din suprafața curții penitenciarului au fost construite blocuri de locuințe. O parte a zidului care înconjura penitenciarul Pitești mai există și astăzi, pe latura de NV a închisorii. La conducerea închisorii s-au aflat : Stănescu Vasile (1944 - 1949); căpitan Dumitrescu Alexandru (1949 - 1951); locotenent Kovacs Anton (1951 - 1953); locotenent Savu Victor (1953 - 1954); căpitan Mândreș Petre (1954 - 1956); maior Ivașcu Ștefan (1956 - 1958); maior Cârstoiu Sebastian (1958 - 1961); maior Toma Mihai (1961 - 1977).

După 1989, abandonată și parțial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de construcții în 1991; mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate.[3] Un memorial a fost construit în fața intrării închisorii.[3]

Deținuți în timpul experimentului


sâmbătă, 21 iunie 2014

Putin pregateste epurarea etnica a peninsulei Crimeea vizavi de holodomor ( vedeti aici si "The soviet story "


Intre 1932 si 1933 Stalin prin Holodomor încerca sa extermina în mod deliberat , prin înfometare o parte însemnată a populaţiei Ucrainei  ... rezultatul : au fost exterminaţi prin înfometare între 2,5 şi 3,2 milioane de ucraineni. 
Astazi in anul 2014 Putin vrea sa deporteze 400 000 de ucrainieni .

Intre 1932 si 1933 Stalin prin Holodomor încerca sa extermina în mod deliberat , prin înfometare o parte însemnată a populaţiei Ucrainei  ... rezultatul : au fost exterminaţi prin înfometare între 2,5 şi 3,2 milioane de ucraineni.  Astazi in anul 2014 Putin vrea sa deporteze 400 000 de ucrainieni .

 " Vladimir Putin se pregăteşte de deportări: peste 400 000 de Ucrainieni din peninsula Crimeea reprezintă ţinta acestui proces.
Ei urmează a fi mutaţi în regiunile din Districtul Federal Central, scrie Vocea Rusiei.
Totul se face binenţeles sub masca bunelor intenţii ale Federaţiei Ruse, aceasta vorbind de grupul ţintă ca de Refugiaţi fugiţi din Ucraina şi care urmează a fi mutaţi pentru condiţii mai bune.
Vocea Rusiei recunoaşte că e vorba de ucrainieni şi nu de etnici ruşi, ceea ce ridică mari semne de întrebare cu privire la scopul real al acestui proces, luând în considerare şi faptul că nici nu poate fi vorba de 400 000 de refugiaţi veniţi din Ucraina, procesul înregistrat fiind tocmai invers.
Este foarte posibil să vorbim de o epurare etnică a peninsulei Crimeea pentru a elimina factorul ucrainian în totalitate. "
Ce a însemnat Holodomorul : 


" Marea foamete din Ucraina a coincis cu anii celei mai dure represiuni staliniste. În intervalul 1932-1933, care coincide cu ultimii ani ai Marii crize mondiale, în „paradisul socialist" din URSS, foametea atingea proporţii apocaliptice. Însă, tot în acei ani, cu o ipocrizie dusă la cel mai înalt nivel, diplomaţii sovietici acreditaţi în Occident deplângeau soarta muncitorilor ajunşi şomeri ca urmare a falimentului multor corporaţii capitaliste. Cercetătorii istoriei URSS sunt de părere că Holodomorul a fost rezultatul politicii agricole deliberate aplicate de Guvernul de la Moscova, nu de cauze naturale. Iar acest lucru este cu atât mai evident cu cât Ucraina era considerată drept una dintre cele mai bune zone din Uniunea Sovietică pentru agricultură.

Marea foamete din Ucraina a coincis cu anii celei mai dure represiuni staliniste. În intervalul 1932-1933, care coincide cu ultimii ani ai Marii crize mondiale, în „paradisul socialist" din URSS, foametea atingea proporţii apocaliptice. Însă, tot în acei ani, cu o ipocrizie dusă la cel mai înalt nivel, diplomaţii sovietici acreditaţi în Occident deplângeau soarta muncitorilor ajunşi şomeri ca urmare a falimentului multor corporaţii capitaliste. Cercetătorii istoriei URSS sunt de părere că Holodomorul a fost rezultatul politicii agricole deliberate aplicate de Guvernul de la Moscova, nu de cauze naturale. Iar acest lucru este cu atât mai evident cu cât Ucraina era considerată drept una dintre cele mai bune zone din Uniunea Sovietică pentru agricultură.

Holodomorul a mers mână în mână cu politica de rusificare. Zonele care erau mai reticente la presiunile Moscovei au fost cele vizate de această politică de exterminare.
La începutul anului 1932, 69 la sută din terenurile agricole ale Ucrainei erau în colhozuri. Stalin a trimis 25.000 de muncitori care se numărau printre cei mai duri activişti comunişti pentru a pune în practică înfiinţarea colhozurilor. Fruntaşii satelor au fost arestaţi, iar mii de familii de ucraineni au fost deportate în Urali şi în Asia Centrală. Mulţi dintre deportaţi au murit pe drum ori în exil. Circa 300.000 de ucraineni au fost trimişi în Siberia. Intervenţia statului sovietic a dus la prăbuşirea producţiei de cereale în Ucraina. Însă producţia datorată statului sovietic a rămas constantă. Aşa a apărut foametea. Bolşevicii au dat vina pe naţionaliştii ucraineni, care ar fi sabotat muncile agricole. Peste 100.000 de oameni au fost arestaţi de bolşevici, iar circa 5.000 au fost executaţi pentru fapte legate de „sabotaje". Între februarie şi iulie, conducerea URSS decisese să împartă selectiv 320.000 de tone de cereale la o populaţie de 30 de milioane de oameni! Practic, au fost hrăniţi doar cei loiali Moscovei. În timp ce mii de ucraineni mureau de foame, Uniunea Sovietică exporta cereale în Occident, pentru a face rost de banii folosiţi pentru cumpărarea de armament. Politica agrară dezastruoasă a coincis şi cu unele calamităţi naturale locale. Iar în acest context, o parte însemnată a populaţiei Ucrainei a murit. Secretomania care înconjoară acest episod face imposibilă o estimare exactă. Unii istorici spun că ar fi murit circa 10 milioane de oameni. Însă cei mai mulţi estimează că au fost exterminaţi prin înfometare între 2,5 şi 3,2 milioane de ucraineni. În prezent, autorităţile ucrainene consideră Holodomorul drept un genocid similar cu cel comis, de exemplu, de turci contra armenilor la finalul primului război mondial. Însă, oficial, Federaţia Rusă neagă această temă. "
sursa : Romania libera 

duminică, 15 iunie 2014

Success is not final, failure is not fatal: it is the courage to continue that counts.

“ Success is not final, failure is not fatal: it is the courage to continue that counts.

“ Success is not final, failure is not fatal: it is the courage to continue that counts. Succesul nu este final,esecul nu este fatal.Curajul de a continua este ceea ce conteaza.”                                                                                Winston Churchill.


Succesul nu este final,esecul nu este fatal.Curajul de a continua este ceea ce conteaza.”
                                                                              Winston Churchill.


miercuri, 5 martie 2014

Un tânăr arestat fără motiv ... abuz grav ....în Romania democrația este tarata în noroi

In Romania  democrația este tarata în noroi , au început arestările pe strada fără nici un motiv . Un tânăr care singur ..specific singur aprinde niște lumânări pentru morții revoluției din 1989 , și il acuza pe iliescu ca și vinovat pentru morții revoluției  în loc sa ii aducă ode si osanale de ziua lui de naștere  este săltat de jandarmerie și dus la interogatoriu .



Guvernul ponta instaurează dictatura în Romania , azi un tânăr , maine ne saltă noaptea ca sa nu știe nimeni  , poimâine trage în manifestanți . . Jandarmeria romana preia sarcinile vechi securități comuniste .




 Felicitări tinere le-ai dat o lecție multor romani , bine ar fi sa fie mai multi tineri care gândesc ca si tine ... asta merita tovarășul ilici PS . : priviți si pe cei care au distrus Romania ....da au distruso prin crezul lor de tovarăși comuniști !

marți, 4 martie 2014

Incalificabil ...mineriada de pe Euromaidan


O mulţime de mii de ruşi aşteaptă cu nerăbdare să lovească cu pumnii şi picioarele câţiva tineri care sunt scoşi cu forţa dintr-o clădire oficială. Imaginile şocante au fost postate pe 1 martie pe internet.
Potrivit deschide.md, imaginile extrem de violente de mai jos sunt de la un miting care a avut loc pe 1 martie la Harkov, al doilea oraşca mărime din Ucraina. Ruşii au luat cu asalt  clădirea administrației regionale, acţiuni în urma cărora ar fi murit două persoane.
Date oficiale, citate de portalul moldovenesc, arată că în urma acestor manifestări violente au avut de suferit cel puţin 75 de oameni.
O mulţime de mii de ruşi aşteaptă cu nerăbdare să lovească cu pumnii şi picioarele câţiva tineri care sunt scoşi cu forţa dintr-o clădire oficială. Imaginile şocante au fost postate pe 1 martie pe internet. Potrivit deschide.md, imaginile extrem de violente de mai jos sunt de la un miting care a avut loc pe 1 martie la Harkov, al doilea oraşca mărime din Ucraina. Ruşii au luat cu asalt  clădirea administrației regionale, acţiuni în urma cărora ar fi murit două persoane. Date oficiale, citate de portalul moldovenesc, arată că în urma acestor manifestări violente au avut de suferit cel puţin 75 de oameni.


Fara multe cuvinte :




luni, 3 martie 2014

(3-5 martie 1949) Colectivizarea agriculturii.

  • 3 martieColectivizarea în România: La plenara CC al PMR desfășurată între 3-5 martie 1949, conducerea politică a hotărât trecerea la colectivizare, după model sovietic. În acel moment, în întreaga țară existau 55 de gospodării colective. Numărul lor a crescut la 1070 în 1951 și la 1980 în 1953.
3 martie: Colectivizarea în România: La plenara CC al PMR desfășurată între 3-5 martie 1949, conducerea politică a hotărât trecerea la colectivizare, după model sovietic. În acel moment, în întreaga țară existau 55 de gospodării colective. Numărul lor a crescut la 1070 în 1951 și la 1980 în 1953.


În RomâniaPartidul Comunist Român a desfășurat în perioada 1949–1962 procesul de colectivizare, ce a constat în confiscarea aproape a tuturor proprietăților agricoleprivate din țară și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. În România, colectivizarea a fost similară cu cea efectuată în URSS, prin aceea că a înglobat terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă colectivă. Început întâi greoi și haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 și 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate și dus la final în 1962. Numeroși țărani, atât săraci, cât și mai înstăriți, s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori și la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi a celor implicați. Sistemul de agricultură socialist astfel constituit a intrat treptat într-o criză ale cărei efecte s-au simțit și după ce regimul a fost înlăturat, timp în care s-au depus eforturi pentru reconstituirea proprietății private în agricultură.



Deși încă înapoiată tehnologic, agricultura reprezenta principala ocupație economică în România, imediat după cel de al Doilea Război MondialReforma agrară din 1921 fusese cea mai radicală din Europa și condusese, prin distribuirea în medie a 4 hectare de pământ pe familie, la formarea unei pături sociale semnificative de țărani mici proprietari de pământ. După venirea la putere, la presiunile Moscovei, a guvernului Petru Groza, s-a trecut, în 23 martie 1945, la o nouă reformă agrară, menită mai ales să dezintegreze marile proprietăți funciare și să adune voturi pentru comuniști la alegerile ce urmau să fie organizate. Prin această reformă, 1.057.674 ha de pământ au fost date în proprietatea a 796.129 de familii. În 1948, țărănimea reprezenta aproximativ 75% din populația țării.



Procesul de colectivizare a început violent în martie 1949, cu decretul 84/2 martie 1949, prin care se expropriau proprietățile mai mari de 50 ha. Decretul a intrat efectiv în vigoare chiar din noaptea următoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii au fost luați noaptea din casele lor și li s-a fixat, ilegal, domiciliu forțat în diverse localități. Proprietățile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, mașini agricole și clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuințe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de poliție.Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriați ca fiind „moșieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de ferme mecanizate și modernizate.



În zilele imediat următoare, plenara CC al PMR a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. Agricultorii a fost împărțiți în cinci categorii: țăranii fără pământ, țăranii săraci, țăranii mijlocași, țăranii înstăriți (etichetați drept chiaburi) și moșieri


Cum prima interacțiune a funcționarilor partidului cu țărănimea, cu ocazia colectării cotelor, nu i-a pus pe primii într-o lumină favorabilă în ochii celor din urmă, în multe locuri inclusiv țăranii săraci s-au solidarizat cu așa-numiții „chiaburi”, sprijinindu-i pe aceștia. Astfel, începutul colectivizării s-a caracterizat prin numeroase ezitări, uneori țăranii înstăriți fiind lăsați cu o mică proprietate, dar în unele cazuri chiar și țăranii mijlocași fiind deposedați de întregul avut. În unele momente, represiunea a fost deosebit de dură, dar alteori autoritățile au dat înapoi.
Disensiuni au apărut în această perioadă chiar în sânul PMR. Grupul Anei Pauker a fost îndepărtat de la conducerea partidului și a secției agrare a CC, aceștia fiind etichetați ca „deviaționiști de dreapta” și fiind făcuți responsabili de întârzierile și de abuzurile din procesul de colectivizare.
Satele alese pentru prima parte a colectivizării au fost întâi satele cele mai afectate de război și de seceta ce a urmat, unde țărănimea săracă era ușor de convins de autorități să accepte soluțiile guvernului. Alte sate colectivizate în prima fază au fost cele din zone în care apăruseră mișcări de rezistență anticomunistă, cum ar fi Maramureș și Dobrogea, puterea comunistă folosind aici colectivizarea ca mijloc de represiune
n 1953, Stalin a murit iar presiunile Uniunii Sovietice asupra statelor europene ocupate privind colectivizarea au scăzut. Astfel, colectivizarea în România a stagnat între 1953 și 1955, regimul comunist lucrând doar la consolidarea Gospodăriilor Agricole Colective deja existente. În 1956 guvernul comunist a reluat discursul politic și planurile pentru continuarea colectivizării. Anul 1956 a fost marcat de evenimentele din Ungaria și aceste planuri au rămas în acel an neconcretizate de teama unor noi proteste

În 1957, odată cu stabilizarea contextului european, colectivizarea a fost reluată printr-un program-pilot în regiunea Galați. După ce acest program a fost evaluat și considerat un succes, colectivizarea a reînceput cu violență în regiunea Constanța, unde au fost mobilizați 30.000 de activiști de partid sub conducerea secretarului regional Vasile Vâlcu, cu scopul de a termina colectivizarea în același an. Astfel, în noiembrie 1957, regiunea Constanța a fost declarată prima regiune românească colectivizată în întregime. Aparatul propagandistic al partidului comunist a exploatat această reușită, promovând-o ca o transformare a unei provincii foarte înapoiate în una cu un standard de viață foarte ridicat în mediul rural pentru a alimenta ambițiile locale ale conducerii comuniste din celelalte regiuni. Următoarele regiuni spre care și-a îndreptat atenția regimul comunist au fost Banatul, care, ca și Dobrogea, era o provincie de graniță foarte diversă din punct de vedere etnic.
În această etapă finală, represiunea a atins maximul de violență. Numeroși țărani care se opuneau au fost arestați, condamnați sau deportați, mai ales în Bărăgan. De aceste deportări nu au fost scutiți nici moții din Apuseni. Un astfel de exemplu este cel dincomuna Horea, actualmente în județul Alba, de unde au fost alese cinci familii (etichetate drept chiaburi; în realitate, acestea erau familii modeste, însă scopul urmărit de partid era acela de a intimida sătenii, mai ales pe cei hotărâți să nu renunțe la propriile parcele de pădure în favoarea statului) și deportate in Câmpia Bărăgan, într-un loc denumit Stăncuța Mare, practic un loc viran unde oameni aduși din toate colțurile țării au fost nevoiți să-și sape bordeie pentru a nu îngheța sub cerul liber.
În sedința Camerei Deputaților din 7 martie 2000, deputatul PNȚCD de Sălaj Vasile Vetișanu rememora povestea unui țăran din județul său, etichetat drept chiabur și persecutat de autorități:
De fapt, se încerca intimidarea celorlalți, prin frică. În satul sălăjean Mălădia, gospodarul fruntaș Ioan F. Mocanu, numit "chiabur" și "chiabr", a fost arestat în trei rânduri de securiștii Făgărășanu și I. Pădureanu, pentru vina de a fi muncit o viață pământul și a fi fost gospodar fruntaș, ales, pentru aceasta, primar al satului timp de 26 de ani, după 1918. Spaima a cuprins tot satul, reducându-l la supunere. După schingiuiri, a fost adus acasă din arest cu căruța, cu coastele zdrobite și obligat să tacă asupra torturilor la care a fost supus, după ce a fost aruncat în închisoarea din Șimleu, în urma a 50 de tururi cu mașina în jurul orașului de mai sus, spunându-i-se că este în Cluj, nu în Șimleu. Dar n-a tăcut. Mi-a mărturisit cum a fost legat sus de mâini, dezbrăcat în pielea goală, ars cu țigara și bătut cu ciomagul de cauciuc, pentru a spune ce a pus la cale în sat și unde ar avea arma ascunsă. După chinuri groaznice, călăii aruncau pe el găleți de apă, apoi o luau de la început. De aceea, mă întorc în acel sat în care a putut suferi atâta, fără să renunțe la pământ. Când a venit colectivizarea, în același sat, Ioan Mudure a Șfaițărului a fostă bătut de moarte, mutilat, ducându-se repede în mormânt, ca mulți alții.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a sărbătorit încheierea procesului de colectivizare a agriculturii prin organizarea unei plenare speciale a CC al PMR la 23-25 aprilie 1962 și a unei sesiuni speciale a MAN în București, la 27-30 aprilie 1962, la care au participat 11 000 de țărani, numărul țăranilor invitați fiind o aluzie la numărul victimelorRăscoalei din 1907.
Dej a raportat că formele socialiste de proprietate dețineau 96% din terenul arabil și 93,4% din suprafața agricolă

Încă de la început, procesul de colectivizare a fost întâmpinat cu rezistență de țărani, care s-au răsculat în numeroase rânduri, încă din 1949, în nordul Moldovei și în Transilvania. Trupele de Securitate, Miliție și Grăniceri au răspuns trăgând în țăranii răsculați. Pe lângă cei care au murit atunci, alții au fost arestați și unii chiar executați sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal și condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea. Anul următor a adus asemenea răscoale și în sudul țării, mai ales în județul Vlașca, unde în unele cazuri chiar liderii comunităților locale, membri ai PMR s-au alăturat protestelor. Represiunea a continuat și spre sfârșitul anilor 1950, cele mai mari răscoale având loc în actualul județ Vrancea. Mii de țărani au fost condamnați la închisoare și averile lor au fost confiscate.
Peste 40.000 de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost deportate din Banat și din Dobrogea în Bărăgan, în două rânduri: o dată în 1949 și apoi din nou în 1951. Deportații au fost așezați într-o zonă geografică dificilă, fiind în continuare persecutați politic. Localitățile în care au fost aceștia mutați au fost denumite de Securitate „comune speciale”, și erau în număr de 18. Cei deportați au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor în 1955 și 1956, găsindu-și casele confiscate.

Partidul Comunist Român a implementat în România o colectivizare cvasitotală, după model stalinist, ea putând fi evitată doar în zonele de munte unde colectivizarea nu era posibilă. Țăranii care nu puteau păstra decât casa în care locuiau au fost astfel forțați fie să plece la orașe pentru a lucra în fabricile deschise prin procesul de industrializare forțată, fie să rămână în sate muncind la CAP pentru salarii mult mai mici. O asemenea colectivizare nu a mai fost făcută în țările comuniste est-europene decât în Albania. Modelul urmat a fost cel al URSS, unde a avut loc după 1929 și represiunea a fost extrem de dură, culminând cu înfometarea deliberată a țăranilor ucraineni din 1932-1933. Primul stat care a renunțat la ideea colectivizării a fost Iugoslavia lui Tito, în 1953. De asemenea, Polonia a încetat procesul în 1956, în cele două țări proprietatea de stat și cea privată în domeniul agricol coexistând pe durata regimului comunist. Ungaria, după un experiment cu colectivizarea stalinistă, a permis proprietatea privată asupra unor terenuri mici, lăsând creșterea animalelor în seama sectorului agricol privat și concentrând atenția sectorului de stat asupra cultivării cerealelor pe arii extinse. Alte țări, cum ar fi RDGBulgaria și Cehoslovacia, au implementat și ele colectivizarea masivă, dar țăranii muncitori la fermele agricole au fost plătiți similar celor din industrie, și li s-a permis și să cultive loturi individuale, ceea ce a ajutat la evitarea dezastrului total al economiei socialiste

Ca urmare a colectivizării, relațiile economice existente anterior în agricultura românească au fost distruse. Mult lăudata agricultură socialistă a arătat semne evidente de slăbiciune, intrând adesea în criză. În anii 1980, efectivele de animale crescute în micile gospodării țărănești, pe 15% din suprafața agricolă totală rămasă în afara CAP-urilor reprezenta aproximativ 50% din efectivele totale. Criza economică din acea perioadă a dus sistemul la colaps, țăranii colectivizați ajungând să sufere de foame
După căderea regimului comunist în 1989, toate forțele politice au fost de acord că acest sistem trebuie să fie schimbat și CAP-urile au fost desființate. Reconstituirea dreptului la proprietate pe terenurile agricole este un proces îndelungat și greoi, dar a cărui derulare a reprezentat singura soluție de revenire la relațiile economice capitaliste în agricultură. Astfel, în 1991, guvernul condus de Petre Roman și dominat de FSN a promovat o primă lege de retrocedare parțială a unor mici proprietăți funciare. Legea a fost insuficientă și a fost criticată de reprezentanții PNȚCD, care, prin deputatul Vasile Lupu, au depus un nou proiect axat pe principiul restitutio in integrum, principiu pe care candidatul prezidențial al partidului, Emil Constantinescu l-a enunțat în campania electorală ce a urmat. Proiectul a fost adoptat după ce în 1996 Constantinescu a devenit președinte și în Parlament s-a format o majoritate compusă din CDRUDMR și PD, în pofida opoziției PDSR și a senatorului PD Triță Făniță. Promulgarea legii a fost făcută de președintele Emil Constantinescu într-o ceremonie publică, la care (ca replică la plenara specială a CC al PMR din aprilie 1962) au fost prezenți un grup de țărani în frunte cu deputatul Lupu îmbrăcat în costum popular.[23] Aplicarea și acestei legi a stagnat, fiind restrânsă și limitată în timpul guvernării PSD din 2000–2004, însă aceasta a fost reimpulsionată prin așa-numitele „legi ale proprietății” din 2005, care au eliminat limitările de suprafață retrocedată și au consacrat principiul retrocedării terenurilor pe vechiul amplasament




La jumătatea secolului trecut, majoritatea populaţiei României locuia în mediul rural, ţărănimea reprezentând în 1948 aproximativ 75% din populaţia ţării. Primul guvern pro-comunist venit la putere la presiunile Moscovei, la 6 martie 1945, a avut pe agendă, între priorităţi, problema agrară. Reforma agrară din 1921 a contribuit la consolidarea clasei de mijloc a ţărănimii, conducând la dinamizarea relaţiilor agricole, deşi multe elemente ale subdezvoltării au continuat să persiste. La scurt timp după instalarea Guvernului Petru Groza a fost adoptă Legea 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, măsură care a contribuit la schimbarea opticii asupra societăţii rurale. Interesul direct al autorităţilor s-a concentrat asupra gospodăriilor cu mai puţin de 5 ha. Muncitorii agricoli fără pământ au fost împroprietăriţi în dauna marilor proprietari, cei din urmă fiind expropriaţi până la limita de 50 ha. Rezultatele negative nu au întârziat să apară deoarece dislocarea marilor proprietăţi a îngreunat aplicarea metodelor agrotehnice şi a mecanizării, contribuind la scăderea drastică a producţiei agricole. 

În paralel cu reforma agrară, propaganda a încercat să creeze tensiuni sociale între ţăranii săraci și cei înstăriţi, ultimii fiind stigmatizaţi sub denumirea de „chiaburi”.

Totuşi, strategia comuniştilor de a obţine adeziunea politică a ţărănimii sărace a dat rezultate minime la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, deoarece, în ciuda piedicilor, electoratul a votat masiv cu partidele anticomuniste. Doar falsificarea rezultatului scrutinului a permis comuniştilor obţinerea majorităţii. Deşi în această fază propaganda susţinea mica proprietate agricolă, comuniștii erau adepții dogmei marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”. Astfel, ideea de proprietate particulară va cunoaşte o lungă perioadă de prohibiţie în deceniile de guvernare comunistă, fiind într-o concurenţă inegală cu proprietatea obştească şi de stat. Incertitudinea cu privire la dreptul de proprietate asupra pământului a fost completată cu îngrădirea dreptului ţăranilor asupra propriilor recolte. În arsenalul folosit pentru impunerea colectivizării, o mare însemnătate au avut-o cotele de colectare, impuse proprietarilor de pământ începând cu 1946. Produsele agricole strânse din cote au fost utilizate pentru alimentarea oraşelor, pentru sprijinirea politicii de industrializare a ţării şi pentru plata despăgubirilor de război către Uniunea Sovietică. În subsidiar măsura a fost una și cu caracter punitiv: zdrobirea rezistenţei sătenilor înstăriţi, ruinarea gospodăriilor ţărăneşti individuale în general, şi determinarea oamenilor să să adere la sistemul gopodăriilor colective pentru a scăpa de cote, chiar dacă o făceau cu preţul pierderii pământului.

Anul 1949 a fost decisiv pentru politica agrară a guvernului. Prin Decretul 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din legea Nr. 187 din 1945, exploatările agricole moşiereşti, fermele model cu întregul lor inventar, expropriate în baza Legii 187 din 1945, treceau în proprietatea statului, acestea urmând să stea la baza viitoarelor G.A.S.-uri (Gospodării Agricole de Stat). Primul articol anunţa intenţia actului normativ, aceea de a „împiedica acţiunea de sabotare a planului de însămânţări şi a producţiei agricole”, menţiune care va face posibil un şir nesfârşit de abuzuri şi înscenări. Mai trebuie adăugat faptul că proprietarii nu puteau să conteste în instanţă exproprierile întrucât, prin Legea 177 din 7 iunie 1947, „lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare sunt considerate acte de guvernământ”.

La plenara CC al PMR desfăşurată între 3-5 martie 1949, conducerea politică a hotărât trecerea la colectivizare, după model sovietic. Rezoluţia plenarei conţinea „sarcinile Partidului în lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii”, marcând oficial debutul procesului de colectivizare a agriculturii. Dincolo de scopul declarat – modernizarea agriculturii – a fost evident că miza era reprezentată de regimul juridic al proprietăţii. Eliminarea proprietăţii private reprezenta o formă directă prin care se exercita un control asupra individului. Propagandiştilor li s-a rezervat un mare rol în „lămurirea” sătenilor cu privire la necesitatea colectivizării. Acţiunea lor sprijinită de presă şi radio a fost de la început sortită eşecului din cauza discrepanţei dintre propagandă şi realitate. În fond, în anii ’50, a contat mai puţin adeziunea la proiectele de transformare comunistă a societăţii, cât supunerea necondiţionată, obţinută prin teroare. Propaganda insistentă, cinică şi inadecvată, bazată pe resentiment şi ură,  va avea rezultate extrem de negative pe termen lung şi foarte lung, contribuind la transformarea mentalităţii tradiţionale a ţăranilor faţă de muncă şi proprietate.

Toate aceste abuzuri au dus la anihilarea independenţei ţărănimii, inclusiv a celei sărace. Răscoale ţărăneşti au izbucnit în mai multe zone ale ţării. Miliţia şi Securitatea au fost trimise să înăbuşe protestele, acţiuni soldate cu morţi şi răniţi, arestări masive, condamnări la ani grei de închisoare şi deportări. 

După perioada de avânt al procesului de colectivizare dintre anii 1949-1952, când s-au înfiinţat un mare număr de GAC-uri (Gospodării Agricole Colective), a urmat o stagnare, cu motivaţii conjuncturale, de ordin intern şi extern. Din 1956 procesul colectivizării a fost accelerat. Ţăranii au reacţionat prin noi revolte de-a lungul anilor 1957-1960, lichidate prompt de autorităţi. 

După 13 ani de colectivizare forţată, ani în care propaganda a fost însoţită de şantaj şi teroare, partidul putea să raporteze încheierea „cu succes” a colectivizării agriculturii. Evenimentului i-a fost consacrată o sesiune extraordinara a Marii Adunări Naţionale desfăşurată între 27 şi 30 aprilie 1962, în prezenţa a 11.000 de ţărani invitaţi, aluzie la istoria contrafăcută a răscoalei ţărăneşti de la 1907. Consolidarea regimului îi făcea pe liderii comunişti să creadă că „În Republica Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe si sate”.

Text redactat de Petre Constantin



sursa  : http://www.iiccr.ro/ro/evenimente/pro_memoria/colectivizarea_agriculturii/


Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More